Acum un an. Acum un an priveam cum o lume se sfârșește, imaginile eram sfâșietoare. Era stupefiant cum la câteva sute de kilometri totul era scufundat într-un mâl negru. În jurul meu, departe de cutremur, departe de tsunami, oamenii își vedeau de viață, zâmbeau, unii râdeau zgomotos, își continuau munca în birou, mergeau la petreceri, mâncau, dormeau.
Multă vreme m-a urmărit un sentiment de vinovăție impetuos, atunci când îmi încolțea un zâmbet pe buze, atunci când mă surprindeam râzând. Priveam în jurul meu și gândurile îmi erau tulburi. Nu puteam înțelege de ce noi, ceilalți, avem privilegiul de-a ne bucura de-un fruct, de-un pahar cu apă, de un pat cu așternuturi curate. Gândeam, 不思議！
Mă acuzam pe mine, îi acuzam pe cei din jur. Aveam norocul de-a dormi în patul meu, în casa mea. Purtăm hainele mele, mă bucurăm să-mi privesc fetele jucându-se nestingherit. Departe, departe de noi, alte fetițe își pierduseră părinții, alți oameni dormeam în adăposturi impovizate în săli de sport, pe cartoane.
Și acum, ca și atunci, toate cuvintele de mai sus îmi par de prisos. Nu ajută cu nimic. Sunt doar frământări care au rămas undeva, ascunse în mintea mea.
Imediat după tsunami, televiziunile au început să difuzeze reclame sociale. Invitații la bunătate, cum mi-a plăcut să le numesc. Dintre toate, cea care a avut ceva magic, ceva ce m-a făcut să mi-o amintesc pe parcursul anului, cea care-mi va aminti mereu de perioada urmată de 11 martie 2011, versuri scrise de Kaneko Misuzu, vorbe pe care n-ar trebui să le uităm nicicând.
こだまでしょうか
「遊ぼう」っていうと Dacă-ți spun "hai să ne jucam”, îmi vei răspunde "hai să ne jucam”
「遊ぼう」っていう。
「馬鹿」っていうと Dacă-ți spun "prostule”, îmi vei răspunde "prostule”
「馬鹿」っていう。
「もう遊ばない」っていうと Dacă-ți spun "nu mă mai joc”, îmi vei răspunde "nu mă mai joc”
「遊ばない」っていう。
そうして、あとで Mai târziu, mă cuprinde tristeţea.
さみしくなって、
「ごめんね」っていうと Dacă-ți spun "imi pare rau”, îmi vei răspunde "îmi pare rau”
「ごめんね」っていう。
こだまでしょうか、 Este oare acesta un ecou să repeți cuvintele celuilalt? Nu, se întâmplă oricui.
いいえ、誰でも。
Dacă îmi vei vorbi cu blândeţe, iţi voi răspunde cu blândeţe.
Povestea frumoasei Zaraza trebuie să o fi auzit la ceas de seară, într-un colţ de cârciumă ordinară, spusă cu soaptă patată de nostalgia amintirilor. Cu suspine ce încă se mai revarsă din piepturile secătuite ale bătrânilor, şi vaporii de alcool îi proiectează chipul în lichidul tulbure al halbelor de bere, ca o himeră fermecătoarea, nu cu mult mai frumoasă decât era aievea. Sau poate un bunic mai curajos v-a destăinuit câte ceva despre ea, sezând pe-un scăunel în faţa porţii la margine de mahala. Cu privirea pierdută printre clipele de odinioară, clipe din tinereţe, când a întâlnit-o prima dată, într-un bar pe Calea Victoriei. Pentru că odată ce i-ai fi privit trupul puținel dar zvelt, pasul pe cât de hotărât pe-atât de fermecător, lăsând în urma ei aerul cafeniu cu miros îmbătător de nuci verzi, mișcarea atât de naturală a trupului, unduioasă, nonsalantă, ademenitoare, dar cu nimic trivială, n-ai mai fi putut-o uita, imaginea ei zgariandu-ți retina.
Zaraza era țigancă, get beget. Nimeni n-ar fi putut tăgădui acest fapt. Se zvonea prin București că ar fi fost cumpărată dintr-o şatră de țigani. Ceea ce era adevărat, doar că puțini cunosc realmente povestea. Cel care a cumpărat-o, care a dat bani grei s-o aibă, protectorul ei de mai târziu, părintele ei adoptiv, s-a îndrăgostit cu patimă de nubila țigăncușă, ce umbla pe străzi în picioarele goale, purtând o rochița de diftină ce cândva fusese albă. Părul cazându-i în cascade de smoală topită peste pielea de catifea măslinie. Zgâtia oprindu-se brusc în loc, fixându-te cu niște ochii mari, incredibil de negri, sfârtecându-ți gândurile cu acea privire luciferică, întorcăndu-ți apoi spatele neașteptat și fugind printre mașini, în urma ei lăsând să se rostogolească hohote zeflemitoare de râs.
Zaraza nu era frumoasă, ci avea o frumusețe sfâșietor de tulburătoare ca un crepuscul singuratic, purpurat.
Povestea ei a fost scrisă pe filele minții de toți cei care au cunoscut-o, deopotrivă bărbați și femei. Căci furase și minţile doamnelor, domnițelor, copilelor, prin toată înfățișarea ei, plămădind în fiecare, dorinţe nebănuite şi deloc stăvilite.
Zaraza era...dar mai bine vă las să citiţi mai jos, o poveste de Mircea Cărtărescu.
Zaraza
Prin 1944, sub cele mai îndârjite bombardamente americane, Bucureştiul petrecea la fel ca în anii nebuni rămaşi în urmă cu două decenii. Mâncarea era ieftină, hotelurile primitoare iar grădinile de vară, Raşca, Oteteleşanu şi Cărăbuş, dar şi Bordeiul, încă de pe atunci aşezat la marginea Herăstrăului, răspândeau până înmahalalele mărginaşe mirosul de patricieni la grătar şisunetul jazz-band-urilor sau al tarafurilor autohtone. Pe Calea Victoriei intrau şi ieşeau din umbra enormă a Palatului Telefoanelor atât automobile negre, cu ferestre de cristal, ca de pe vremea prohibiţiei şi a lui Eliot Ness, cât şi trăsuri, aşa-zisele cupeuri de Hereasca, ce nu mai pridideau să care lumea bogată a oraşului la Şosea. Distracţiile erau peste tot la-nde-mână. La Operetă cânta încă Leonard, circul Si-doli (fără bătrânul GiovanniSidoli, care murise cu un deceniu în urmă, dar cu cele două fiice ale lui împământenite aici şi măritate cu marifinanciari evrei) se lăuda, după ce arsese deja de patru ori, cu un cort nou, azuriu cu dungi albe, şi cu douăzeci şi patru de cai împodobiţi cum nu se mai văzuse până atunci, iar şantanurile atrăgeau o clientelă veselă şi petrecăreaţă, între care distingeai nu rareori ofiţeri germani însoţiţi de femei de lux, femei fără oase, cum le-a spus cineva, cele mai multe întreţinute de unul sau de altul, dar destule şi dintre celecare nu se jenau să-şi afişeze tariful pe uşa lor din hotelul în care primeau muşteriii. Una dintre acestea era Zaraza, şi povestea ei m-a emoţionat întotdeauna nu prin ciudăţenia ei nemaivăzută, cât prin faptul că e adevărată. Zaraza, mai precis Zarada, este un nume ţigănesc tradiţional. El înseamnă Minunata. Femeia foarte tânără ce-şi făcuse intrarea, în seara fatală când a început totul, în localul Vulpea Roşie de pe Şelari, la braţul unui in soare care dintr-un grup vesel, era într-adevăr ţigancă, avea faţa aspră, buzele ca de bărbat senzual şi părul atât de negru şi de lucios, încât de bună seamă că fusese dat cu pumni întregi de ulei de nucă. Purta o rochie verde praz, cercei baroc de strassuri şi pantofi de asemenea cu stras-suri sclipitoare pe catarame. Grupul tăbărî la o masă rezervată, se ceru şampanie, se făcură glume, se râse nepoliticos de tare. Pe mica scena de cabaret dansă o femeie grasă cu un şarpe letargic. Urmă un număr cu porumbei dresaţi. în fine, apăru, abia văzut prin valurile de fum aromat de la havane, Cristian Vasile. Aplauze nebuneşti îl însoţiră.
Probabil că acest nume, unul dintre cele mai faimoase la vremea lui, nu mai spune prea mult în ziua de azi. Unii-şi mai amintesc de cântecele lui, dar mai degrabă ca să râdă de vocea nazalizată care ieşea din patefoanele cu înregistrări extrem de proaste. Pe vremuri, ca să înregistreze un cântec, cântăreţul trebuia să-şi vâre capul într-un fel de goarnă de alamă, care-i altera complet vocea. La rândul lor, plăcile „Pathe", chiar şi cele de calitate, înregistrate sub sigla „His Maşter 's Voice", erau de ebonită şi, cu vremea, se fisurau, îmbătrâneau, iar acul de fier grosolan le zgâria iremediabil. Cu toate acestea, tangourile lui Cristian Vasile sunt atât de neobişnuite, au o linie sonoră atât de originală şi de mişcătoare şi cuvinte de un kitsch atât de înduioşător, încât eu, cel puţin, le-am iubit de la prima ascultare. Puţini mai ştiu că autorul Zarazei, al Ramonei şi al neuitatului, deşi uitat, Aprinde oţigară a fost Gardel al nostru, atât prin muzica lui, cât şi prin viaţa romanescă pe care a dus-o. La Vulpea roşie toată lumea venea pentru Cristian Vasile, aşa cum Zavaidoc, altă glorie a momentului, făcea să prospere îngeraşul, faimosul local al Vioricăi Athanasiu. Cei doi mari nu se iubeau. Zavaidoc era cu bandele de la Bariera Vergului, conduse pe-atunci de Borilă. Le plăteaca să-1 protejeze. Cristian Vasile îşi dădea obolul celor din Tei, de la Maica Domnului, fraţii Grigore. De mai multe ori guriştii se-ntâlniseră, însoţiţi de malacii lor, şi scoseseră cuţitele.
Povestea mea începe însă într-un moment de armistiţiu. În acea seară bărbatul în smoking alb, mult prea şic pentru înfăţişarea lui de docher dat cu briantină, începu cu un cântec pe care abia-1 compusese. Publicul nu-1 ştia, aşa că-i sorbi vorbele în tăcere. Nu, vocea sa nu era metalică. Era o voce de bărbat întreg, ţi-1 puteai imagina cântând pe Humphrey Bogart. Doar textul era uşor siropos, dar prin aceasta contrasta fermecător cu vocea prea aspră, gravă şi reţinută:
Ţi-aduci aminte
Ce dulci cuvihte
Ne trimeteam în scrisori?
Odinioară
Pe dinafară
Le ştiam uneori
Scăldate-n lacrimi noi le citeam
Şi-apoi le sărutam.
Visul se curmă
Şi-n cea din urmă
Eu nu ştiu ce să-ţi mai scriu...
Când mama mă alinta, în copilărie, nu mă impresionau deloc giugiulelile ei, le consideram normale şi cuvenite. Nu voi uita însă niciodată cum mi-a spus tata de două sautrei ori „puişor", căci tata a fost întotdeauna aspru cu mine şi uneori de-a dreptul rău. Era la fel cu CristianVasile. Era o minune că bruta în smoking putea da atâta duioşie virilă refrenului:
Ce vrei să-ţi scriu
Acuma, când ne despărţim?
E prea târziu,
Noi nu ne mai iubim.
Cuvinte dragi de-amor
Le-am tot rostit la timpul lor.
Atât le-am repetat...
Ne-am înşelat...
Cei din public, îmbogăţiţii şi colaboraţioniştii oraşului, putred de corupţi, păreau să fi uitat până şi ei Sodoma josnică şi monotonă a vieţii lor. Unii tăceau, privind sticlos în faţa ochilor. Alţii duceau paharul alungit de şampanie la gură şi beau din el mult mai mult decât de obicei. Femeile, multe dintre ele târfe trecute prin ciur şi dârmon, plângeau ca şcolăriţele. Se surprinse şi Zaraza lăcrimând, şi nu-şi amintea s-o mai fi făcut vreodată. Cântăreţul mai zise două cântece vechi şi se retrase. Ţiganca stătu jumătate de ceas ca pe ace şi ieşi după el. Intră în odaia improvizată a artiştilor, unde dădu peste îmblânzitoarea de şerpi despuiată pe jumătate, gâdilată de dresorul de porumbei şi râzând vulgar. Cristian Vasile era la o cârciumă din preajmă. Nu mânca niciodată în localul unde cânta. Il găsi la cârciumă, stând la o masă, singur, cu un pahar de absint. I se aşeză în faţă. Băură împreună, vorbiră ore-n şir (ce-şi spuseseră nu vom şti niciodată), se apucară de mână, ascultară înlănţuiţi vioara arsă a unui ţigan bătrân şi, adânc în noapte, plecară amândoi, în noaptea aceea Zaraza deveni femeia lui, cum avea să rămână încă aproape doi ani de zile, fără vreo trădare şi fără măcar un gând la altul. La rândul lui, cântăreţul nu mai ieşea nicăieri fără „nebuna lui adorată", cum o numea mereu. Faimosul cântec care o imortalizează se născu după vreo jumătate de an de trai zi şi noapte-mpreună, şi are versuri cum nu se mai scriseseră pe malul Dâmboviţei:
Când apari, senorita, în parc pe-nserat
Cu, în juru-ţi, petale de crin,
Ai în ochi patimi dulci şi luciri de păcat
Şi ai trupul de şarpe felin.
Gura ta e-un poem de nebune dorinţi,
Sănii tăi un tezaur suplini.
Eşti un demon din vis care tulburi şi minţi
Dar ai zâmbetul de heruvim.
Afost cel mai mare succes al lui Cristian Vasile, care 1-a întrecut astfel cu mult pe Zavaidoc.Zarazaera pe toate buzele, eraLili Marlena Bucureştilor. Se cânta în berării şi-n adăposturile antiaeriene şi o cântau soldaţii întranşee. Iar fermecătoarea ţigancă devenise la fel de cunoscută ca şi celebrissimul ei amant. Ce-i drept, vocea ei lăsa de dorit un pic când cânta la Grandi-flora (căci se apucase şi ea de lucrativa meserie):
Of! Leliţă cărciumăreasă,
N-ai o fată mai frumoasă
Să mă servească la masă?
Ba mai bine servesc eu,
C-ai fost şanticlerul meu.
Doi ani de vis trecură ca-n vis, şi de-aici începe partea sumbră şi incredibilă, totuşi cu totul şi cu totul adevărată, a povestirii mele. După cum se ştie, artiştii faimoşi din acea vreme - dacă nu şi cei de azi, şi n-ar trebui să ne-ndoim dacă ne gândim la rapperi şi la Pavarotti - erau siliţi să lucreze mână-n mână cu mardeiaşii oraşului, care aveau monopolul asupra cabaretelor, cazinourilor şi bordelurilor. Un cântăreţ vestit nu era pentru ei mai mult decât o prostituată căreia-i luau bună parte din agoniseală. Smulgându-şi perii de disperare în faţa rivalului său prodigios, Zavaidoc încercă mai întâi să-1 învingă cu mijloace nobile. Pierdu nopţi întregi la pianul hodorogitdin odaia unde locuia, la Gavrilescu, încercând să mai facă vreun cântec de succes. Pradă unei dezolante lipse deinspiraţie, fură o melodie de la Sinatra şi fu prins. Când mai ieşea pe scenă, avea acum parte mai mult de cotcodăceli şi fluierături. Atunci apelă la Borilă de la Bariera Vergului. Tâlharul, cu un canin de aur şi înţolit cu vestă cadrilată cum nu mai dădea voie nimănui să poarte, îl ascultă şi-i explică sfătos că nu-1 poate omorî pe Cristian Vasile. „Nu de alta, da-mi place şi mie cum îi zice şi-ar fi păcat de Dumnezeu." Şi banditul, făcându-i cu ochiul lui Zavaidoc, care se înnegrise de invidie, începu şi el să fredonezeZaraza.
Ideea-i veni tocmai pe când murmura, cu ochii pe jumătate închişi de plăcere, cântecul fatal. A doua zi după Sf. Dumitru, Zaraza ieşi, după obicei, pe-nserate, să-i ia tutun iubitului ei de la chioşcul din colţ. Peste Calea Victoriei, în dreptul clădirii Casei de economii, se lăsase un amurg greu, unsuros, prin aurul stins al căruia femeia nu-şi dădu seama că din invalidul care vindea acolo nu mai rămăsese decât cârja, ţinută acum sub braţde un om al lui Borilă deghizat. Cum apăru Zaraza, cu un şal de Indii la gât, matahala lepădă cârja şi, sub cerurile ca de păcură în flăcări, o apucă de păr pe femeie. O privi în ochi rânjind, o muşcă sălbatic de buzele învineţite şi, parcă din aceeaşi mişcare, îi reteză beregata cu şişul, de la o ureche la alta. Fugi apoi pe cheiul Dâmboviţei, unde I se şterseră urmele. O găsiră în zori, cu rochia muiată în sânge, şi cântăreţul, care deja răscolise oraşul toată noaptea, după ea, fu imediat anunţat. La comisariat, povestea mai târziu poliţistul de gardă din acea zi, Cristian Vasile, interogat ca suspect, avea o lucire de nebunie în ochi. Când îi dădură drumul, se duse ţintă în prima cârciumă şi bău până nu mai ştiu de el. Timp de câţiva ani mai apoi li se arăta muşteriilor locul de unde cântăreţul muşcase dinmasă. Zaraza fu arsă la Crematoriul învierea, care atunci se afla undeva în preajma gropii Tonola.
Asistase o mare de oameni în lacrimi, nu şi Cristian Vasile. Pe drumul spre crematoriu, măreţul dric de abanos sculptat, tras de cai mascaţi, vădea prin geamurile de cristal o frumuseţe de femeie cu ochii deschişi, căci pleoapele cu gene lungi nu voiseră să coboare cu nici un chip peste ochii negri ca smoala.
Cenuşa fetei umplu o urnă ce avea ca toarte doi îngeri de fier forjat. Nu trecură nici două zile şi urna a fost furată din firida ei din interiorul crematoriului. Am cercetat colecţia de ziare din acea perioadă ca să mă conving de realitatea acestei poveşti. Am găsit titluri cu litere de-o şchioapă în gazetele vremii anunţând furtul urnei. Ceea ce nu s-a ştiut însă niciodată, ceea ce am aflat doar eu, printr-o întâmplare, este cine a fost cel care-a comis acest sacrilegiu. Nu vreau să fac din asta cine ştie ce enigmă. Fireşte, după cum bănuiaţi, hoţul n-a fost altul decât Cristian Vasile, cântăreţul, care îşi învinsese, înnebunit de dragoste şi disperare, vechea lui teamă de strigoi. Intrase-n miez denoapte pe o ferestruică a crematoriului, păşise pe dalele umede, se-mpiedicase de căruciorul cu care se împingeau morţii în cuptor şi, sub sinistra boltă de malachită sculptată, pipăise zeci de urne frumos aliniate ca să dea de cea a dragei, a neuitatei Zaraza. O strânsesela piept şi-şi apăsase buzele pe argila ei rece.
Ajuns acasă, cântăreţul aşeză urna pe-un gheridon din colţul odăii şi, chiar din dimineaţa următoare, începu sinistrul ritual pecare i-1 inspirase fără-ndoială sminteala. Mi-e greu până şi să pun pe hârtie cuvintele care descriu faptul de nedescris, dar am s-o fac totuşi cât se poate de simplu: în fiecare seară, timp de patru luni de zile, Cristian Vasile a mâncat câte-o linguriţă din cenuşa Zarazei.
Când ultimele urme de cenuşă de pe pereţii urnei au fost înghiţite, cântăreţul şi-a turnat terebentină pe gât, dar n-a reuşit să moară. N-a făcut decât să-şi piardă coardele vocale, terminând cu cântatul pentru totdeauna. A dispărut cu totul şi din Bucureştiul real, şi din celălalt Bucureşti, fantomatic şi ceţos, din memoria oamenilor. Unchiul meu dinspre mamă, care este actor, făcea un turneu cu trupa lui când 1-a întâlnit prin 1959 la Piatra- Neamţ. A găsit acolo, pe post de maşinist (trăgea în fiecare seară cortina), un bătrân cu aspect de boschetar, căruia teatrul îi dădea, de milă, o pâine. Cineva i-a spus că era Cristian Vasile şi că fusese faimos la vremea lui. I s-a şi fredonat refrenul Zarazei. Unchiul meu i-a dat bătrânului o cinzeacă şi acesta, gâjâind în şoaptă, i-a povestit cele de mai sus. Le povestea oricui, dar nimeni n-a pus pân-acum povestea pe hârtie. O fac eu, în cele din urmă, deplin conştient de faptul că nu aceste biete pagini vor duce mai departe amintirea lui Cristian Vasile, ci refrenul etern alZarazei:
E frig şi aici, deşi nu ninge. În special dimineţile, când ieşim pe uşa, felete işi pierd brusc buna dispoziţie şi încep să tremure în urma mea, înghesuindu-se zgribulite, una în cealaltă:
Erika: - Ce frig e!
Lisa: - E frig rău!
În parcare, un grup de vrăbiuţe baştinaşe şi-a început deja activitatea, ciripesc flămânde, ţupa-ţupa printre maşini. Deja ne cunosc, nu mai zboară pe rămurele când ne apropriem. Azi, Erika le priveşte ceva mai mult ca de obicei.
- Saracuţele vrâbiuţe, ce frig trebuie să le fie fără şosete şi pantofi!
- De ce crezi că n-au pantofi? o întreb.
- Nu ştiu, dar hai să le cumpărăm pantofi, mamă! Or să le îngheţe picioarele.
- Mamă, când am fost bebeluș, am fost fată sau băiat?
- Te-ai născut fată, când ai fost bebeluș tot fată, și o să rămâi fată.
- Da? Să știi că prietena mea Yukichan, a fost băiat când era bebeluș, mi-a spus acum câteva zile.
---------------------------
La spital, asistenta mă întreabă ce mașină conduc, ca să-mi aducă medicamentele în parcare. Îi spun numele mașinii, și gândesc cu voce tare: Ce culoare o avea? Asta deoarece nu are o culoare definită, nu e o culoare primară, cum ar fi : roșu, albastru sau galben. După ce asistenta se îndepărtează, citesc în ochii Erikai dezamăgirea:
Cei ce mă cunosc, îmi știu și slăbiciunea. Au înțeles că intotdeaua mi se întâmplă să am un idol literar, să mă fixez pe-un anumit scriitor, să-i citesc toate cărțile publicate cu o fidelitate ajunsă în prag de cult, să rămân complet fascinată de lumea roamnelor scrise de aceeași mână.. Să notez într-un caiet paragrafe care-mi plac, ca apoi să le memorez cu sfințenie.
Sedusă de câteva cărți, fără topuri, pur aleatoriu, 2011 a însemnat așa:
Marin Preda - la începutul anului am fost de-a dreptul îndrăgostită, nu de cărțile scrise, de scriitor. Mă şi gândeam că probabil m-a atins vreo boală stranie, de visez un scriitor ce a părăsit lumea asta când nici nu eram născută. Citeam și reciteam paragrafe întregi, îi descopeream ticuri, cuvinte pe care le repeta des, cum ar fi, de exemplu:"teribil". Am rămas cu o carte în minte, "Viața ca o pradă". Neliniștea, neputinţa de-a scrie imediat după primul volum publicat, amintiri evocate cu o imaginație epică ce m-a fascinat.
Citat: " Și atunci, în tren, mi-am auzit gândul șoptindu-mi: "scrie și caută să afli ce s-a întâmplat. Scriind și spunând tot despre el și despre acea amintire, o să găsești răspunsul. Și dacă n-o să-l găsești, nu te neliniști. O să lași istoria cu o enigmă. [...] Acasă, adică la Sinaia, în singurătatea vilei unde mă retrăsesem, m-am așezat din nou la masă în fața ferestrei și după ce am contemplat câteva minute același peisaj feeric de afară, am pus mâna pe stilou și am început să scriu: Ilie Moromete..."
Haruki Murakami - m-a purtat absolut sedusă deasupra rândurilor fiecărui roman, cu gura căscată și cu privirea ochilor când uimită, când umedă, când jucăușă. Fascinație dusă către extrem, ajungând la mijlocul anului să capete proporții uriașe, gânduri obsesive și chiar având convingerea că ficțiunea se naște din realitate și nu este nimic altceva decât labirintul în care ne place să credem că trăim. "Trăim într-o lume falsă", spunea Murakami într-un interviu. Cartea favorită rămâne "Kafka pe malul mării".
Citat: "După vreo douăzeci de minute, fata pleacă. Desculța, se ridică de pe scaun, se îndreaptă în liniște spre ușă și dispare prin ea fără să o deschidă, la fel ca aseară. Las un timp să treacă, apoi mă ridic din pat. Fără să aprind lumina, mă așez pe scaunul pe care a stat ea, îmi sprijin mâinile pe birou și mă las învăluit de urmele prezenței sale. Închid ochii, prind în căușul palmei tremurul inimii ei și îl sorb într-a mea. "
Yasunari Kawabata - preocuparea mea chinuitoare pentru scriitorii japonezi am avut-o tot în vară, imediat după Murakami sau, dacă-mi amintesc bine, în aceeași perioadă. Proza scurtă a lui Kawabata s-a cuibarui într-un colțisor din minte, fără să mă întrebe, și fără să-mi mai dea liniște.. Măiestria cu care a scris fiecare povestire în parte, m-a cucerit. A pus stăpânire pe mine, înrobindu-mă, furându-mi voința și independența, căzând pradă fiecărui rând. Poveștile lui Kawabata sunt asemănate cu frumusețea unor stampe japoneze, delicatețea și echivocul lor încărcat de semnificații subterane.
Kawabata a fost primul scriitor japonez căruia i s-a acordat Premiul Nobel pentru Dansatoare din Izu (1968). S-a sinucis la doi ani după moartea prietenului său, scriitorul Yukio Mishima. (Mishima fiind autorul cărții "Calea samuraiului astăzi", ocuparea obsesivă pentru codul onoarei samurailor, îl va împinge către sinucidere în 1970)
Citat din "O mie de cocori": "Felul în care îi lipsea ea în acele momente îl făcea să tremure, iar beția și frica îl trezeau chiar în momentul în care era pe punctul să comită un păcat. Ce m-o fi împins să devin un neleguit? Întrebarea în sine ar fi trebuit să fie de-ajuns pentru a-l scutura din orice fel de stare, dar în locul unui răspuns se pomenea doar cuprins de o dorință și mai puternică.
I se părea că nu poate fi salvat decât alungând momentele în care avea sentimentul că-i atinge femeii moarte pielea și că i-o simte caldă și goală. Se mai întreba câteodată dacă nu cumva îndoielile de care era cuprins nu-i ascuțiseră simțurile până la limita morbidității."
George Moise - pentru că a venit cu "altceva" despre Japonia. Eram sătulă de alde Claudia Golea și Amelie Nothomb, scriind despre Japonia cu o trivialitate nestăvilită, cărțile lor fiind, citez: "o grozavă pierdere de timp".
Japonia prin ochii lui Moise nu este neapărat spectaculoasă. E atât de reală încât uneori te trec fiori, iar realitatea poate fi de multe ori impresionantă.. Sunt convinsă că mulți dintre cei ce locuiesc în Japonia, români evident (asta până atunci când cartea va fi tradusă și în alte limbi) s-au regăsit în rândurile cărții. Primul an (și nu numai) fiind pentru toți o luptă nesfârșită de acomodare, de acceptare ca gaijin pe pământ nipon. Dar și multe întâmplări comice pe care Moise le zugrăvește cu umor şi autoironie, acel umor al românilor, de-a face haz de orice necaz.
Alte poveşti scrise în acelaşi stil, le gasiţi pe blogul: Nihon jin ja nakute, gomen nasai
"Iertaţi-mă că nu sunt japonez", un citat deja cunoscut: "La prânz avem udon- tăieţei dintr-ăia lungi şi fiebinţi. Probabil aţi mai auzit, eticheta cere să sorbi cu zgomot tăieţeii, drept mulţumire pentru cel care i-a gătit. Citisem şi eu undeva că japonezii sorb, dar nu mi-am închipuit că e chiar aşa. Ei nu sorbeau, ei sorbocăiau, sleorpăiau, făceau ca o turmă de elefanţi la iaz, ca nişte pompe de vacuum la putere maximă... Ziceai că le dădea primă la cine sorbea mai tare. Cineva a zis ceva dar eu n-am auzit nimic... Se refereau la mine, care sorbeam delicat din spaghete... Nu e bine, mai tare. Mai tare? Măi băieţi, nu ştiţi cu cine vă puneţi... Eu ling farfuria şi sorb cât voi toţi la un loc, să vă zică mama... Un singur sleoarpăt a fost de ajuns ca să le câştig respectul."
Mircea Cărtărescu - pentru că nu mai citisem de multă vreme un scriitor român, chipeș, contemporan, celebru și vândut. Articolele din ultima vreme și-au făcut bine treaba cu propaganda literară, sucind mințile femeilor. Pentru că m-am indentificat cu personajele romanelor de nenumărate ori. Pentru că îl pomenește pe Kafka tot de nenumărate ori, pentru că scrie al naibi de bine. Pentru că descrie Bucureștiul cu străzile lui vechi, cărora le duc dorul ăla năpraznic.
Cartea care m-a făcut să rămân cu un oftat în suflet, "Gemenii". Îmi e greu să aleg doar un citat, am să încerc totuși.
"Erotismul meu intrase într-o fază de inhibatie agresivă. Totul era paradoxal, irezolvabil. Căutăm prin cărți sau albume de artă pasaje erotice și nuduri, dar, pe de altă parte, ceva în mine se împotrivea acestor impulsuri. Mi se părea că eu sunt cu totul diferit de ceilalți, că dragostea și tot ce ține de ea nu e pentru mine, că eu merg pe un drum care mă va duce mult dincolo de condiția umană banală. Ba chiar, prin tendinţa de absolutizare pe care-o resimţeam atunci atât de puternic, am început să cred că tocmai erotismul e ceea ce-i împiedică pe oameni să se realizeze, că dragostea şi deci femeia sunt cauzele banalizării, ale eşecului."
Poezia este scrisa de Rainer Maria Rilke,
Singurătate
Singurătatea ca o ploaie-mi pare, Din mări ea suie către înserare; Şi din câmpii pierdute-n departare, Suie la cer statornicu-i lăcas Şi-abia din cer se lasă pe oras. Şi plouă-n ora vag crebusculară, Când toate străzile spre zori se-ndreaptă, Când trupuri ce nimica nu aflară, Dezamagit si trist se trag deoparte, Când oameni care se urasc de moarte, Dorm în acelaşi pat, atât de-aproape; Singuratatea trece lin pe ape.
Mă bucură să descopăr că obsesiile mele sunt efemere, şi deci, idolul lirerar este înlocuit cu altul, ciclul repetându-se. Mă liniştesc, deja deveneam uşor patetică pentru cei din jur.
Nu am multe poze din copilărie, câteva de la botezul făcut acasă, pe-un ger teribil în București, lipsite de contrast, alb-negru (pe vremea aia poza color reprezenta un adevărat lux) probabil, developarea a fost făcută de-o mână nepricepută, într-un "laborator" de cartier. Se distinge o momâiață, cu forme de nedeslușit. Doar într-o singură fotografie, poți recunoaște gura căscata într-un urlet de supărare, momâiață prinzând contur, și astfel, putând fi asemuită unui prunc. Mi s-a spus că acel copil urlând de furie, eram eu. N-aș fi putut să tăgăduiesc cele susținute de familie, era ciudat, nu mă puteam indentifica cu acea ființă aproape lipsită de formă. Cu timpul, am consimțit, am reușit să accept. Acum, acele fotografii rămân printre puținele amintiri concrete care-mi zugrăvesc perioada de pruncie. Amintiri tangibile, și mă surprind că sunt nostalgică ( după ce?) privindu-le.
Tot acolo, acasă, părinții își țineau amintirile scrise cu lumina pe hârtii cartonate, într-o geantă din piele moale, veche și plină de zbârcituri, de-un albastru indigo. Dacă închid ochii, îi pot simți mirosul acela dulceag de mucegai și praf, amestecându-se cu miros de hârtie învechită, este mirosul amintirilor. Țin minte că îmi făcea o plăcere nemaipomenită să scot geanta din dulap, și să rătăcesc printre fotografiile părinților, imagini din tinerețe, chipuri încrezătoare, priviri surprinzător de înțelepte. Unele înfățișând oameni cu o atitudine timorată, alteori, dimpotrivă, ochi ce trădează entuziasm, sclipiri de geniu. Fotografii pe film, fotografii alb-negru.
N-am avut aparat de fotografiat în casă, al nostru. În dulapul unde-și avea locul geanta cu amintiri, undeva în spate, prăfuit și uitat de toți, după un teanc de lucruri uzate și nefolositoare, departe de-a fi putut zări cu ușurință, se află un aparat de fotografiat vechi. Știam - posibil să fi auzit vorbindu-se despre asta-, că aparatul fusese al bunicului, adus dintr-o delegație în Rusia. Să fi fost un Zenit?! Nu știu. Era defect. Simțeam un imbold naiv, inconștient și nestăpânit de-a încerca să repar aparatul. Gânduri tăinuite, nerostite și nestăvilite pe care mi le adeveream atunci când rămâneam singură acasă. Scoteam aparatul și îl demontăm. Eram sedusă de
fiecare parte componentă. În deosebi, mă fascina diafragma și obiectivul.
Evident, am sfârșit lamentabil prin a distruge aparatul, și a-l îndesa și mai bine prin rafturi, ferit de priviri nedorite. Nu cred că pe vremea aia eram capabilă să înțeleg valoarea unui astfel de obiect, cert este că imaginea aparatului prăfuit, dezmembrat, și abandonat într-un colț din casă, m-a urmărit vreme îndelungată.
Poate atunci s-a declanșat dorința mea de-a avea un aparat analog, de-a face fotografie alb-negru. Posibil să fi fost o dorință la un nivel subconștient, deoarece după întâmplarea evocată mai sus, după ce am reușit să asasinez aparatul de fotografiat și să scap fără a fi pedepsită, am uitat cu desăvârșire. Anii s-au grăbit să treacă pe lângă mine, perioada edenică a copilăriei m-a părăsit poate prea curând, și-am pășit într-o lume pragmatică, tot mai tehnică, digitală și automată, o lume în care a fi subiectiv înseamnă a fi luat de fraier. M-am osândit în gânduri zbuciumate și-am zămislit în taină, mici dorințe cu odor de idealism.
Târziu, am primit în dar, primul meu aparat de fotografiat, un Pentax analog. Eram de-a dreptul încântată, țineam în căușul palmelor o dorință ce nici nu îndrăznisem să o șoptesc. A fost o perioadă frumoasă, în care m-am jucat de-a fotograful amator cu fotografia pe film. Pentru o novice ca mine, filmul a fost un mediu anevoios, reușind cu greu să "scriu cu lumină" așa cum doream. Am renunțat poate mult prea ușor, invocând motive frivole. Am trecut la digital, și asta a luat numele de Canon. E limpede diferența și ușurința pe care ți-o oferă camera digitală, faptul că poți vizualiza în timp real imaginea fotografiată, te ajută să-ți însușești și să împletești teoria cu practica, într-un ritm mai rapid.
Ceea ce m-a făcut să mă reîntorc către prima dragoste, să mă regăsesc în fotografia pe film, să scot pentax-ul umbrit de interesul meu pragmatic pentru fotografia digitală, au fost două vorbe citite într-o carte: "fără masură”.Poate uneori sunt ignorantă, ma preocupa lucruri superficiale, și poate duc o viață mediocră, dar asta încă își găsește justificare. În schimb, pentru a avea iluzii mediocre nu există nicio scuză.
Să vedem cu câtă insuflețire și entuziasm rămân după prima developare.
