Un dentist amabil si japoneza fermecatoare

  


   Eram aproape de casă, mă întorceam de la controlul dentar, supărată că în ciuda efortului meu de a-mi păstra dantura curată, apelând la fel de fel de periuţe, aţe dentare şi alte obiecte de curăţat, domnu' dentist, mi-a servit cu prietenie, în timp ce capul meu se odihnea pe scaunul făcut pat, cu gura căscata, el privindu-mă în ochi, zâmbind atât de frumos, de parcă decorul era cu totul altul şi noi stăteam de vorba, la un pahar (de ceva).


 - Ai o carie, Sabina! zice cu blândeţe. ( întotdeauna, în instituţiile publice, private şi medicale, am fost strigată pe numele de familie Y., rar, foarte rar, mi s-au adresat pe numele mic - ataşând bineînţeles -san-ul, la sfârşit. Când încă îmi purtăm numele de fată cu mândria unei nubile, îmi pronunţau numele cu atâta greutate, silabisit. Ştiam că mă vor chema, aceşti funcţionari, se pregăteau temeinic înainte de-a mă strigă, îl vedeam cu actele mele în mână, bolborosind şoptit, încercând să se familiarizeze cu numele greoi, de gaijin. Uneori, îmi făcea plăcere tot chinul lor, îi lăsăm să se perpelească, să-mi rostească numele până la capăt, cu voce tare, cu mâinile udate de transpiraţie rece şi ochii în pământ. Era ceva amuzant în toată situaţia, singura mea distracţie de moment. Însă, acest stomatolog, un bărbat încă tânăr, brunet, cu privirea blândă şi un zâmbet deosebit de sincer, din primele clipe mi s-a adresat pe numele mic, simplu, fără emfază, ca şi cum fusesem colegi de şcoală şi ne rupsesem tenişii jucând în picioare, mingea de fotbal, în curtea şcolii. Atunci, mi-a vorbit preţ de zece minute în engleză, el jovial, eu obosind, deh lipsă de exerciţiu, după care i-am mărturisit, prefer să comunicăm în lb japoneză).


- Noo, cum!? Din nou? De ce? întreb speriată.
 
 
   - Îţi plac dulciurile, aşa-i?
 
 
 
 Ah, m-a prins, am gândit. Asta era adevărat, n-aş refuza nimic dulce, oricând, fie dimineaţă la prima oră, fie seară târziu, în timp ce-mi mestec prânzul sau atunci când merg. Nu are importantă momentul sau ora. La vederea "orice-ului" dulce, ochii îşi schimbă culoare, devin de-un negru intens, privirea se tulbură şi am sclipiri de fiară flămândă, pregătită să-şi atace prada, să o dezbrace de ambalaj şi să muşte cu poftă din prospeţimea şi fragezimea  produsului.
 
 
   - Îmi plac, sensei. zic sfioasă.



 -  Mda, spune după ce se gândeşte intens, privind în altă parte, de parcă încerca să-şi amintească ce a servit la cină, acum cinci seri. Şi apoi adaugă repede, rece, ceea ce nu-i stă în fire, aproape poruncind. 
 
  - Să nu mai mănânci!
 
 
  - ...sau stabileşte-ţi o ora, după care să-ţi perii dinţii serios. Şi reduce din cantitatea pe care o mănânci, la jumătate, cel puţin.
 
 
 Păi bine, dom' doctor, gândesc, dar ce fericire îmi mai rămâne? Acum renunţând şi la dulciuri, cad naibi în vreo mlaştină plină de broaşte depresive, de nu mai reuseuseste să mă pescuiască nimeni. N-am mai zis nimic, am dat din cap în semn că înţeleg despre ce vorbeşte şi cât de important este să-mi păstrez dantură curată.


După care, o asistentă mi-a înmânat o foaie mică, A5 laminată, pe care erau înşirate, într-un design interesant, scrise în katakana, în ordine alfabetică, (anume, ordinea alfabetică în japoneză, se face pe vocale, cam aşa: a, i, u, e, o, fiindu-le ataşate consoane, formând astfel silabe deschise: ka, ki, ku, ke, ko...sa, shi, su, se, so...ra, ri, ru, re, ro ) diferite arome, de la flori, la fructe: lavenda, rose, vanilla, kinmokusei, lemon, apple, grapefruit, strawberry, mint. Îmi era imposibil să mă decid pe loc ce aromă doresc, aşa că am ales-o pe ultima din listă, un nume pe care nu-l mai întâlnisem până atunci şi nici nu mi-l mai amintesc..
 
 
 Îmi mulţumeşte pentru alegerea făcută, pleacă în altă parte şi în timp ce eu îmi purtăm gândurile voioase cu ochii închişi, întinsă pe scaun şi învelită cu o pătură subţire, albastră ca un cer senin după o zi de furtună, moale şi plăcută la atingere, îmi lipeşte pe frunte, un disc de vată, umed şi rece, stropit cu esenţa aceea, care a început să îşi împrăştie mireasma peste toate simţurile mele, făcându-mă să visez o câmpie nesfârşită, îmbrăcată într-o iarbă verde, strălucitoare, ca într-o lume de basm. 


După care, o aud în dreapta mea, cum îşi pregăteşte măsuţa de lucru, cu mişcări serioase şi sigure, aducând, sortând, aranjând, materialele cu care urma să îmi cureţe gura.Se apucă de treabă temeinic, meşterind cu pricepere prin gura mea căscata, băga, scoate, freacă, lustruieşte, împinge, scobeşte, împunge, cu graţia unui sculptor renascentist, în plină creaţie artistică. După o muncă greoaie, o aud în spatele meu pufnind mulţumită. Terminase lucrarea şi părea satisfăcută de rezultat. Îmi mai cercetă dinţii şi măselele de câteva ori, apăsa pe buton, îmi ridica scaunul în poziţia şezut şi îmi spune simplu: Otsukare sama deshita!  
 
 
 
 
   Am făcut o programare peste o săptămâna şi ceva, la finele lunii, mai exact pe 31!
 
 Mă grăbeam cu pasul încet, sa ajung acasă, unde nu mă aştepta nimeni, doar liniştea nefirească aşternută peste încăpere, de parcă purta doliu, ca după o mare nenorocire. Purtăm un tricou negru cu mutră simpatică a şoarecelui Jerry ( prietenu' lu' Tom, din desene), nişte tenişi jerpeliţi, părul prins în două cozi împletite care se jucau în bătaia aspră a vântului, pe umerii mei. Arătăm ca o fetiţă de generală, ieşită la plimbare.
 
 
 
 Atunci m-am întâlnit cu un prieten şi cu soţia acestuia, pe care o vedeam pentru prima data. Ei, acum chiar că mă simţeam o fetiţă cu codiţe, răsucind de şnurul rochiţei, ruşinata şi emoţionată. Soţia prietenului era de-o frumuseţe răpitoare, m-am îndrăgostit pe loc. O japoneză superbă, din vârful capului, acolo unde firele de păr negru ca abanosul, erau aranjate cu multă grijă, până în vârful şosetelor tabi, care îi ascundeau picioarele fine, sub albul lor imaculat. Dar despre asta, altă data, curioşi să fie...