De ziua ta

- Dar cu mine cum rămâne? Şi eu sunt tot un copil....

Uneori, strigă copilul din mine, încăpăţânat să crească şi să fie responsabil. Un copil prizonier în corpul acestei femei, care se vrea mare, care este ea însăşi, mama ei.

Mă trezesc auzind ecoul vocii:
- De ce aţi turnat tot săpunul lichid în cadă?
- E vina ta, l-ai lăsat la îndemâna noastră. răspunde Erika.


O privesc perplexă. Cuvintele se rostesc singure, fără să fi gândit ceva -un monolog banal-, nu mă mai ascultă, nici nu mă mai văd. Chicotesc, se stropesc şi suflă în baloanele de săpun ce sufocă încăperea băii. Sunt fericite, fericirea aia pură, nemânjita de griji, curată şi albă precum spuma de câţiva centimetri ce acoperă gura căzii.

  Rămăsesem la fel de uimită şi azi-dimineaţă, când Lisa mi-a demonstrat că ştie să vorbească, şi încă cum:
- Mo usai! (Mo urusai)! -oricât i-aş căuta o traducere mai blândă, are acelaşi impact, fără ocolişuri, înseamnă: Taci din gură!


  Şi deoarece reacţia mea întârzia să apăra, fiind de-a dreptul şocată la cele auzite din gura progeniturii de nici doi ani, mă pune la punct la fel de impetuos:


- Achi ikke- la fel, traducere la rece, Du-te de-aici!


De data asta, monologul a fost mut. N-am ştiut ce să-i spun. Să o cert? Să îi explic prin teorii? Să mă fac că n-am auzit? Să, să, să!
Mă vreau o mamă modernă, dar sincer, sunt situaţii care mă depăşesc, şi pun pariu, asta e doar începutul. :)


După o zi de muncă şi respectiv grădinăritul fetelor, seara vin şi se cuibăresc în braţele mele. Cum spune Erika: juma-juma. Adică jumătatea stânga a mea, pentru Erika şi jumătatea dreaptă, pentru Lisa.
Îşi întind gâturile la pupat şi mângâiat ca nişte pui de lebede.

La mulţi ani Erika! La mulţi ani Lisa!



- La mulţi ani copilul Sabina! se aude o voce lăuntrică

La mulţi ani copii, mari sau mici,
 adulţi sau prichindei .