Iertati-ma ca nu sunt japonez (II)

 Stau aşa, în faţa paginii albe, şi habar n-am ce să scriu. Pentru că aş avea atât de mult de spus despre cartea lui George, şi tot n-aş putea cuprinde ce înseamnă ea(cartea) pentru mine.
 
  Nu mă pricep să scriu recenzii. Şi acest post nu se vrea o prezentare succintă a cărţii. Este mai mult o simplă părere, personală. Nimic mai mult.
 
  Blogul "Iertaţi-mă că nu sunt japonez", l-am descoperit cu ceva vreme în urmă, l-am băgat la favorites şi apoi am uitat.

Nefericitul cutremur din 11 martie, urmat de tragicul tsunami ( care surse neoficiale susţin că a fost mai înalt de 10m, ajungând în unele zone la 15m)  ne-a intersectat paşii, în lumea virtuală, cum este şi firesc să se întâmple, am schimbat câteva mesaje: "Bine, sănătos?", "La voi, toate bune?", "Sănătate", "Ai grijă de tine".

După ce nebunia din România s-a mai liniştit şi noi încă figuram pe hartă şi insulele nipone nu se scufundasera, i-am citit blogul, tot, dorind să-mi fac o părere despre cartea ce urma să fie lansată. După ce am citit şi ultimul post, atât de mult mi-a plăcut, încât am simţit nevoia să-i scriu, să îi mulţumesc pentru că scrie. Şi totodată, să îi smulg promisiunea că îmi va semna cartea.

A urmat un schimb de mailuri, şi apoi cartea, pe care am primit-o cam la o luna după lansare. după ce trecusem prin toate stările posibile, de la dorinţa arzătoare când săgetam internetul şi răsfoiam după noi detalii, la stări de tristeţe inexplicabilă, când nu-mi doream altceva, decât să o citesc, să ţin cartea în mâini.
 
 Şi acum venise, într-un plic, prin poştă. Mi-a înmânat-o poştaşul grăbit. Am urcat sus, am pus plicul pe birou şi îl priveam. Când am auzit scuterul poştaşului oprind în faţă casei, am ştiut.

Venise.

Am întins mâna cu un tremur uşor şi inima-mi bătea cu putere. Nici acum nu-mi pot explica emoţia care mă cumprinse atunci. Cu deschiderea plicului, m-a învăluit o linişte, brodata cu sclipiri de fericire. Am scos-o din plic şi-am strâns-o în mâini, ducând-o la piept parcă dorind să păstrez această amintire în suflet, ca atunci când aveam trei ani şi primisem un pachet cu bile de gumă, frumos colorate, care au păstrat amintirea vie, frumoasă, colorată.
 
 Am citit-o!

Şi recitit-o!

E genul de carte pe care trecând pe lângă bibleoteca, zâmbeşti văzându-i titlul printre celelalte cărţi, te opreşti parcă fermecat, o scoţi din raft, te aşezi pe marginea patului şi începi să o răsfoieşti cu nesaţ, în dorinţa de-a găsi pasaje dragi, cărora le-ai memorat deja paginile şi pe care recitindu-le, te seduc cu noi şi noi sensuri. Descoperi altele noi, care la prima citire ţi-au scăpat şi te afunzi tot mai mult, în lectură.
 
 Din prisma mea, a omului care trăieşte printre japonezi, rândurile scrise de George, reflectă aşa cum este, prima perioadă a unui gaijin, pe pământ nipon. Doar că stilul în care este scrisă, face povestea să fie captivantă, o împleteşte cu mult umor şi întâmplări ce par banale, el le prezintă într-o lumină cu totul nouă, făcându-le savuroase şi pline de farmec.
 
 După ce am terminat de citit cartea, am avut impresia că defapt mi-a povestit totul pe-o bancă, într-un parc sau poate pe-o terasă, la un suc ( sau o bere, depinde  ce preferaţi) Scrie atât de natural, încât te simţi prieten cu el din primele rânduri. Nu înfloreşte fără sens, nu se foloseşte de metafore şi/sau epitete inutil. Are o uşurinţă în exprimare şi te fură, te poartă peste rânduri, pufneşti în hotote de râs rostogolindu-se ca o mică cascadă înspumată din piept. Ca peste câteva pagini, să te surprinzi cum obrazul îţi este pătat de lăcrima sărată care a curs lin, fără să-ţi dea de ştire.
 
 
 Scrisorile lui Moise sunt precum o mică hibari (ciocârlie), ce îşi înaltă cântecul cu vocea-i cristalină pe malul unui rău. Un râu ce curge când lin pe marginea unei câmpii mirosind a vară, când cu viteză abruptă, pe-un drum de munte, anevoios.
 
 "Iertaţi-mă că nu sunt japonez" mă bucură, mă emoţionează , mă face să tresar, îmi tulbură sufletul, mă face să plâng, mă intrigă, mă face să strig plină de revoltă, mă face să râd.
  


 "Iertaţi-mă că nu sunt japonez" îmi aminteşte de Misora Hibari, de ciocârlia Japoniei, de râul vieţii.

　ああ、川の流れのように！ほんとに　ありがとう、ジョージさん！