Mere, ciori, adidasi si bube dulci

   V-am povestit vreodată de ciorile din Japonia? Sau cel puţin cele din oraşul meu? Nu!? Rău am făcut.



   Astea nu sunt ciorile drăguţe, cântătoare, de la noi din Bucureşti (deşi când le-am văzut în curtea spitalului Fundeni, m-au cam speriat). Nu sunt păsări, deşi au aripi. Sunt mici monştri. Mai degrabă nişte corbi, dar nu asemuiţi şi veneraţi unei figuri spirituale. Nu! Sunt nişte creaturi murdare, atât ca înfăţişare cât şi ca aspectul interior . Mereu mă fac să tresar atunci când în zbor, deasupra mea, îşi înaltă cântecul sinistru. Sau atunci când îmi urmăresc paşii cu privirea lor, înşirate pe-un cablu de electricitate, îngheaţă sângele în mine, de frică. Îmi amintesc de fiecare dată, de filmul în regia lui Hitchcock, "The Birds". ( cine nu l-a văzut, să pună mânuţă să-l caute)

   Când e zi de gunoi, parcă dintr-o dată se înmulţesc şi împânzesc cerul ca nişte nori negri, de plumb, prevestitori de furtună. Cum prind ocazia ( urmăresc cu ochiul rece, fiecare mişcare a oamenilor, se ascund în spatele acoperişurilor, după stâlpi, pândesc) atacă pungile de gunoi, care au rămas descoperite (de obicei există containere din metal în care pungile de gunoi sunt puse, dar în anumite zone, aceste cutii de metal lipsesc şi sunt înlocuite cu un fel de plasă, care este trasă peste pungile de gunoi. Când vreo gospodină este grăbită, aruncă punga de gunoi şi din mers trage plasa, este suficient un centimetru descoperit), se adună rapid vreo 3-4, înălţându-şi cântarea care mă face să tresar.
   Se apropie de pungi, sar într-un picior, cercetează cu privirea în jur, dacă se apropie vreo fiinţă umană şi când drumul e liber, îşi infing ghearele şi bat cu ciocul lor îndoit, până pungă devine o zdreanţă şi pe stradă sunt împrăştiate resturile de mâncare. Între timp, s-au adunat atât de multe ciori, încât astfaltul pare pătat cu smoală. Inutil să spun ce rămâne în urma lor, până se apucă careva să strângă.



   Acum vreo două-trei dimineţi, aproape de casă, mă apropiam de-o intersecţie şi vroiam să virez la stânga. Încetinisem, să pot avea vizibilitate, colţul din stânga fiind mascat de-un imens şi inutil boschete. În dreapta, un teren viran, din faţă văd o cioară zburând agil, printre clădiri. Nimic neobişnuit, se întâmpla ca ziua respectivă să fie zi de gunoi. Ce m-a făcut să mă uit mai atentă, a fost că cioara purta ceva în gură, ceva ce fâlfâia.

   Opresc maşină şi urmăresc.

   Cioara purta în cioc, un pui de vrabie, care agită puternic aripile, înspăimântată. În spatele ciorii, zbură o vrabie ( mama) ciripind într-o limbă neînţeleasă, dar într-o manieră afectată, plină de durere. Cioara se opreşte pe acoperişul unei case din dreapta terenului viran. Îşi prinde prada în ghiare şi începe să îi tragă ciocuri în corpul încă crud şi slăbit. Mama vrabie se agită, cântându-şi durerea, în jurul lor. Între timp, bag avarile şi ies din maşină. Mi-aş fi dorit să am măcar o umbrelă. Cioara îşi mută prada la doi metri spre interior. Presimte.

    Începe să îi care ciocuri pline de duşmănie vrăbiuţei, care încă îşi agită aripile, făcând-i cioarei munca dificilă. Ajung în dreptul lor şi prind în pumni câteva pietre, cu care încerc să ochesc criminala. Îmi e teamă ca vecinii să nu îşi facă altă impresie, văzându-mă azvârlind pietre într-o casă străină, la primele ore ale dimineţii.Pare mai mult o reglare de conturi, decât ceea ce încerc eu să fac, să salvez viaţa micuţei vrăbiuţe. Ultima piatră pe care o azvalesc, trece pe lângă cioară. Se opreşte pentru moment, nelăsând vrăbiuţa din strâmtoare şi mă fixează cu privirea.

   Tresar.

    Deja imaginaţia mea produce imagini horror. Mă mai priveşte pentru câteva clipe, nici eu nu îmi întorc privirea, ochiul ei mă pătrunde -n oaselor. Apoi, prinde bine ghemul de pene ghiare, -l zbora...departe, ei rămânând strgatul chinuit mamei vrabie.




   M-am întors la maşină şi-am plecat mai departe. De-atunci urăsc şi mai tare aceste vietăţi.


   După-amiază, primesc telefon de la grădiniţă. Educatoarea Lisei mă roagă să vin s-o iau şi s-o duc la doctor, crede că are tobihi. Nu aud bine.( este geamul deschis şi afară un picamer dezvirginează asfaltul.



   - Ce anume? zic speriată, tobichi(a ţâşni sângele)?



   - Nu, nu! se aude vocea educatoarei, to-bi-hi! rosteşte silabisit. Este o boală de piele. Trebuie tratata cu antibiotic.



   Tobihi sau jumping fire. În termeni medicali, impetigo. Pe înţelesul tuturor, bube dulci.( am aflat după o căutare şi-o lectura pe net)



   Mă mai linsitesc, sar totuşi în maşină şi pornesc spre gradi. Pe bulevardul din faţa gării, pe banda alăturată, văd o cioară, cu ciocul spart şi măruntaiele împrăştiate pe jos. M-am surprins simţind o emorma satisfacţie, ca şi cum această cioară a plătit păcatele celeilalte cu aceeaşi monedă. Undeva se făcuse egalitate. Moarte pentru moarte.



   Ajung la gradi, primesc copil cu bube dulci. O plagă de toată frumuseţea îi împodobeşte chipul. Între nas şi ochiul stâng.O duc la doctor, îmi confirmă diagnosticul, două zile acas', fără gradi, fără contact cu copii.




   Două zile le petrecem mai mult în casă. Afară plouă cu piscina, găleata nu mai ajunge şi în plus, n-avem nevoie de electricitate, fulgerele care străbat norii groşi, luminează suficient încăperea. Lisa fiind singură cu mine, îşi face de cap. Îşi alege haine şi se îmbracă/dezbracă într-o veselie. Iată ultima alegere în vestimentaţie

   Rucsac-cal de călărie, bluză mulată, panaloni cu cireşe, chiloţi peste pantaloni( furaţi din sertarul Erikai) şi pantofi de alergat.



   După două zile, bubele dulci arătau mai mult ca nişte leziuni întinse, carne vie, pe o porţiune de doi centimetri.Astăzi arată ca şi cum ar fi dat cu faţa într-un obiect dur şi cu denivelări, ieşite în relief. O crustă s-a format deasupra şi n-arată prea îmbucurător.
   Mâine, după aproape doi ani de rătăciri, în sfârşit o să îi arătăm calea cea dreaptă şi Lisa o să devină creştină. În zorii zilei, vom pleca spre ţinutul Okayamei, acolo unde se află cea mai apropiată biserică ortodox
ă din zonă. Va primi numele de botez, Maria. Frumoasă amintire o să aiba, cu nasul mâncat de impetigo, în poze.

   Dar, bine şi aşa...