Orihime si Hikoboshi (II)

  ***  

 

Trecuseră câteva zile de când mi-l prezentase tatăl meu pe Hikoboshi, şi totuşi, mă simţeam stingherită în prezenţa lui. 

  　Eram flămândă de-o curiozitate nebună să ştiu ce fel de persoană este, de ce îl pasionează atât de mult păstoritul, ce face acolo pe câmp în timpul zilei, dacă are familie, cum este zona în care a copilărit, cum este viaţa pe cealaltă parte a Căii Lactee. N-am îndrăznit să îl întreb, am sperat că o să vorbească despre sine, dar nu a abordat acest subiect niciodată. M-am gândit că poate nu îi face plăcere să povestească despre trecutul lui.

Dar Hikoboshi îmi vorbea despre mine. La început mi-a fost frică şi ruşine. Mă simţeam de parcă cineva mă dezbrăcase de kimono, mă descaltase de geta, îmi smulsese tabi şi-mi răvăşise părul prins în coc la spate, buclele curgând râuri peste umerii dezgoliţi. Iar acum mă privea, văzând absolut tot.

Ştia lucruri mărunte, la ce oră mă trezesc, câţi prieteni am, ce îmi place, ce fac seara. Ştia chiar şi faptul că uneori mă retrag în cel mai îndepărtat colţ din grădina palatului, mă aşez pe-un nor alb şi pufos şi privesc apusul simultan al celor şase sori. Cum rămân fascinată de măreţia cu care peisajul îşi întinde tentacule nemărginite, înecat în flăcări purpurii şi roşii . Cum mă răvăşeşte căderea lentă a aştrilor în marea de nori cu nuanţe violacee ca cearneala într-un pahar cu apă, şi atunci, lacrimi mari se desprind de gene, însoţite de suspine dulci ce îşi croiesc drum şi erup într-un hohot deloc stăvilit. Roşind puternic, l-am întrebat cum de ştie atâtea lucruri despre mine, dacă citeşte mintea oamenilor sau dacă vede viitorul. A clătinat uşor din cap, impasibil. Nu cunoştea viitorul şi nici nu putea vedea în mintea oamenilor.

   - Ce ciudat! am rostit mirată. 


 
  　 În ochi i s-au aprins stele de foc. Expresia chipului i s-a schimbat, scânteia în jur cu privirea. 

 
   -  Ciudat este că sunteţi interesaţi atât de mult de viitor. Când înăuntrul nostru este bine ferecat trecutul, chiar şi secunda de acum, peste o clipă va fi încătuşată, prinsă într-un glob de sticlă transparentă, perfect incoloră. Amintirile rămân în viaţă, la fel de clare, de limpede şi curate.

A rostit totul năvalnic, dintr-o singură suflare. Apoi cu o mişcare uşoară, şi-a îndepărtat de pe frunte nişte şuviţe de păr, sticlirea ciudata din priviri disparuse. Nu vroiam să-mi ştiu viitorul, nici măcar puţin. Am fost mai liniştită ascultând ce spune.

***

În zilele ce au urmat am început să ne întâlnim zilnic. La început ne vedeam la amurg, după ce îmi terminam munca din ţesătoria palatului, iar Hikoboshi reuşea să adune vacile de pe păşunea ca un lac întins. Mergeam împreună şi priveam apusul, lacrimile nu se mai rostogoleau pe obraji, mă ţinea de mână, priveam amândoi cum sorii scăldau cu o puritate izbitoare lanurile de orez. Era un spectacol inedit, o linişte deplină, şi cicadele asurzitoare uitaseră să mai cânte. Nimic nu mişca. Nici măcar vântul nu mai bătea. Doar prin aer răzbătea permanent aroma covorului verde, aşternut peste tot, de jur împrejur.

Devenisem inseparabili, ne contopeam în gânduri, fără prea multe vorbe.  Întotdeauna ne petreceam timpul pe-o bancă în faţa lanurilor nesfârşite, vorbind. Discutam tot felul de lucruri, însă Hikoboshi nu-mi povestea mai nimic despre el. Uneori simţeam cum cuvintele-i zăboveau pe limbă, dar rămâneau nerostite. Nici nu doream să ştiu mai multe. Eu iubeam prezentul. Ajunsesem să-l iubesc cu adevărat pe el, cel din prezent. Şi cel ce îmi păstra amintirile vii, acolo în trecut. Şi el mă iubea pe mine, cea de azi. Era un lucru nemaipoment, să dăruieşti iubire şi să se reverse asupra ta o altă iubire, deloc puţină ca un râu curgând lin. Am ajuns să vorbim despre căsătorie, eu tocmai urma să împlinesc două zeci de ani şi simţeam că îl iubesc din toată inima.

Regele cerurilor, tatăl meu, Tentei şi-a dat consimţământul. Văzându-mă atât de fericită, a fost cu neputiinta să se împotrivească. Şi nici nu ar fi avut motive. Eram tineri, ne iubeam, urma să ne unim destinele, pentru totdeauna.

 
 　　Ne-am căsătorit.
 

 N-a fost o nuntă mare, după cum ar fi fost obiceiul. Eram totuşi prinţesa, fiica regelui. Dacă doream, puteam să am cea mai grandioasă nuntă, ca-n poveşti. Am refuzat, am dorit totul cât mai simplu cu putinţă. Cu siguranţă, Hikoboshi nu s-ar fi simţit în largul lui într-o sală imensă din palat, plină cu oameni simandicoşi.  

 　　Pentru noi nu era importantă ceremonia în sine, noi deja ne simţeam uniţi, inimile noastre băteau la unison, eul meu era eul lui. Aşa cu eul lui Hikoboshi devenea eul meu.
 

După ceremonia de căsătorie, am avut câteva zile libere. În zilele însorite, mergeam până lângă plajă, treceam prin păduricea de pini şi ne aşezam undeva la umbră, privind întinderea apei, marea era liniştită, cu valuri mici, spargandu-se duios la mal ca într-o rugăciune. 

 　　Uneori luam şi o carte cu noi. Nu conta ce, un volum de poezii, un roman de dragoste sau un manual. Hikoboshi adora să îi citesc. Stătea sprijinit de tulpina groasă a unui pin şi privea cu ochii larg deshisi, marea şi cerul. Asculta cu interes. 

 
   -  Ai o voce foarte frumoasă. Îmi place cum citeşti, aşezat, liniştit. 

 

Mă bucurau vorbele lui şi atunci continuăm lectura, uitând de timp. Îl priveam din când în când, în ochii lui negri, pătrunzători, se oglindea marea, valurile albe, cu o claritate izbitoare. Parcă în ochii lui exista o altă lume, o altă mare cu valuri albe şi un alt cer albastru pătat ici,colo de nori, un peisaj indentic cu cel pe care îl privea, oglinda irisului nu reflecta doar aceeaşi imagine, era o copie fidela a imaginii din lumea noastră. Nu înţelegeam nici eu foarte bine, dar aceasta era senzaţia pe care o simţeam. Atunci când nu citeam, stăteam unul lângă celălalt, adesea capul meu îşi găsea culcuş pe umărul lui. 

 　Eram fericiţi. Duceam un trai liniştit, lipsit de griji. Doar noi doi, fără a deranja pe nimeni.
 

A trecut toamna, iarna, vara, doar noi am rămas neschimbaţi, trăind cu aceeaşi intensitate fiecare zi. În timpul zilei ne plimbam pe alei sau prin păduricea de pini, odihnindu-ne sub umbra unui copac atunci când oboseam. Apusul îl priveam întotdeauna pe aceeaşi bancă,când se însera, nu se mai auzea nici un zgomot. Ne întindeam pe iarba verde şi moale, lângă tufisiurile de cosmos, cu floarea viu colorată. În liniştea aceea deplină, vântul şoptea la nesfârşit peste coapsa subţire, eu şi Hikoboshi făceam dragoste timp îndelungat. Ascunşi parcă de lume, vorbeam în şoaptă, el prisese în căuşul palmei sânul mic, fierbinte. Trupurile noastre ca nişte văpăi, luminau în întuneric, umbra privirii îmi mângâia pielea albastră, sidefie. Era minunat!

***

Îmi este frig, mâna cade inertă lângă corp. Lacrimi au curs în neştire, ochii şi-au pierdut frumuseţea, lumina trupului abia mai pâlpâie, o lumina gălbuie, moartă. Adorm şi te visez că eşti aievea, mâna ta se odihneşte peste sânul meu, chipul meu se oglindeşte în privirea copleşitoare. Şi doare, eşti doar amintire. Totul s-a destrămat ca o ţesătură uzată. Umbra ta albastră nu-mi mai îmbrăca trupul. 

 Regele s-a înfuriat pe noi, considerând că ne neglijăm treburile în palat, te-a izgonit şi ne-a sfărâmat în mii de cristale. 

 　　Totul este pustiu, nu mai e apus, soarele nu mai rasare. Nu mai sunt lanuri de orez aromate. E amar, e frig, mă întreb dacă mai trăiesc. Sunt bolnava. Ca o ultima dorinţă, în şoaptă îţi cânt: 



Sasa no ha sara sara               　Tremură frunze de bambus

Nokiba ni yureru                     　Sub legănuş de streaşină
  　
Ohoshi-sama kira kira            　 Doi astri lucesc imbratisati

Kin gin sunago                        Ca boabe de aur si argint