Orihime si Hikoboshi

    Tanabata sau festivalul stelelor
 
 
 
    Este un festival japonez care se sărbătoreşte în fiecare an, pe 7 iulie. Ca multe alte legende şi aceasta îşi are originea în mitologia chinezească. Aceasta ne prezintă povestea de dragoste a două stele: Orihime ( Vega ) şi Hikoboshi ( Altair) fiind despărţite de Amanogawa ( Calea Lactee).
 
    Tentei, regele cerului (tatăl lui Orihime), văzându-şi fiica tristă zi de zi, a decis să îi prezinte un tânăr, de care s-ar putea îndrăgosti. Dragostea lor trece prin încercări grele dar rezistă în ciuda piedicilor ce le-au fost puse.
 
    Iată, povestea lor de dragoste prin ochii mei:
 
 
 
 
  
 
  
 
    Mi l-a prezentat tatăl meu într-o zi de vară. Stătea pe aleea palatului, plină de flori albe şi roşii pe margini, retras într-un colţ, aproape de pajiştea de-un verde viu.
 
    Aşezat pe jos, cu genunchii îndoiţi, ţinea în mână un măr verde, copt, privind doar cu colţul ochilor, în părţi. Era aproape mijlocul zilei, însă lumina rece a celor şase sori părea că străluceşte doar  asupra lui.
 
 
    -  Uite, acela este Hikoboshi, păstorul, mi-a şoptit o slujitoare..
 
 
    Atunci habar n-aveam cine este Hikoboshi. De fapt nici cei ce se strânseră în preajmă nu ştiau mai multe despre el. Toţi ştiam că fusese adus de către tatăl meu, Tentei, regele cerurilor.
 
 
    Hikoboshi era un tânăr înalt. Părul lui era aspru cu fire groase, parcă ar fi fost al unui arici. Pe alocuri se vedeau - ca nişte meşe de altă culoare - porţiuni de păr brun-roşcat. În ciuda acestui fapt, nu îi urâţea chipul ci din contră arăta destul de chipeş. Pe pomeţii obrajilor bine conturaţi se vedeau urme de noroi şi iarbă, iar degetele şi unghiile îi erau negre. Cu toate acestea, în afară de aceste trăsături, imaginea lui nu se deosebea cu nimic faţă de un tânăr obişnuit.
 
    Nu se putea spune că era un bărbat foarte chipeş, dar unii considerau că trăsăturile lui unice, îi dau un farmec aparte. În orice caz, avea ceva excentric care te pătrundea până în adâncul inimii. Dar ceea ce mă făcea să simt în mod deosebit asta era privirea lui. Deşi m-a privit foarte puţin, am simţiţi cum ochii lui negri, înfiorător de negri, ardeau ca o pădure amazoniană într-o zi călduroasă de vară. O vreme, l-am privit de la distanţă, însă Hikoboshi nu şi-a mai ridicat privirea aţintită asupra mărului verde, de parcă citea o carte interesantă, n-a schiţat nici o mişcare, ca şi cum nimeni şi nimic nu nu mai exista în jurul lui.
 
     În după-amiaza zilei, tatăl meu ne-a vorbit.  El stătea în picioare, neclintit, cu capul plecat.
 
 
    - Ţi-o prezint pe fiica mea, prinţesa Orihime, cea mai desăvârşită ţesătoare din palat. Cea mai frumoasă şi supusă fiică, hainele ţesute de ea sunt împletite  cu fire de  dragoste şi har.
 
 
    Şi-a ridicat încet capul. Pe chip avea întipărită o expresie, de parcă ar fi auzit undeva în depărtata câmpie, sunetul vântului suflând peste firele de orez. S-a uitat fix la mine, fără să-şi schimbe privirea, apoi a clătinat imperceptibil din cap. A făcut o plecăciune adâncă, rămânând cu capul plecat vreme îndelungată.
 
 
     - Bună ziua stimabilă domniţă Orihime. Eu sunt umilul Hikoboshi, păstor de vaci, mă înclin în faţă dumneavoastră, cu tot respectul.
 
 
    Vorbele lui au plutit o vreme în aer, ca nişte baloane de săpun, purtate de vânt. Apoi s-au spart şi în urma lor a rămas doar ecoul. Cu o mişcare uşoară, şi-a înlăturat bretonul de pe frunte.
 
 
    Nu ştiam ce să fac, ce să spun în continuare. Rămăsesem nemişcată, cu respiraţia tăiată, de parcă aerul se rarefiase dintr-o dată, stăteam în picioare în faţa lui, cu chipul rosu ca macii înfloriţi  de pe alei. Atunci m-a privit direct în ochi, fără să clipească. Am avut impresia că topeşte fiecare celulă din mine, privirea ajungea până în cele mai ascunse unghere ale minţii, ale sufletului.
 
 
 
     - N-aţi vrea să vă plimbaţi prin grădină? ne-a salvat tata, văzând că nu spunem nimic. Să staţi puţin de vorbă. Cu siguranţă aţi vrea să ştiţi mai multe, nu-i aşa? Sunteţi curioşi să vedeţi ce fel de persoană este celălalt.
 
 
   - Nu trebuie să vă faceţi griji, nu mă deranjează. Aveţi grijă să nu bată vântul pe înserat, să nu răciţi.
 
 
 
 
    În acest fel, Orihime şi Hikoboshi au început să vorbească. Au început să se plimbe pe aleile din grădina palatului, la început timid au început să discute, destul de reţinuţi, în timp ce priveau fluturii ce zburdau nestingheriţi din floare în floare. Hikoboshi era şi el o persoană reţinută - nu mai puţin decât Orihime - care nu prea ştia cum să poarte conversaţii. Nu aveau nimic în comun, în plus se simţeau stânjeniţi în situaţia în care erau puşi. Au încercat totuşi să lege o discuţie, la început au vorbit despre vreme, Hikoboshi fiind impresionat de cei şase sori care se înghesuiau pe cer, apoi au împărtăşit păreri despre natură, despre flori şi animale. Orihime a povestit despre cum se ţese o haină pentru rege, ce fire se aleg şi ce model se alege. Hikoboshi la rândul său, a povestit despre pasiunea lui, vacile, şi ce presupune a fi păstor.


Orihime si Hikoboshi (II)