Pulbere pura, risipindu-se in toate partile.O noua lume se recladeste.

 - Ai văzut vreodată o furtună de nisip?
 
 
   M-a întrebat din senin.
  Stăteam pe-o bancă de piatră, în faţa lacului. Privirile se plimbau pe undeva, aproape de malul neted, ca o plajă cu nisip alb şi fin, din Gifu. Era încă dimineaţă devreme şi puţini ieşiseră din case. Lacul părea pustiu, în căldura razelor ce cădeau blânde peste apă. Pe celălalt mal, se putea zări un mic restaurant. Era înconjurat de un gard mic, din cărămidă. În grădină erau câţiva arbori pitici şi câţiva palmieri. Ciudat, palmieri în zonă de munte. Câteva mese de lemn, împodobeau spaţiul grădinii. Restaurantul era închis, grădina părea pustie ca o casă veche, părăsită. Seara restaurantul era asaltat de turişti, dornici să prindă o masă cât mai aproape de lac, unde priveliştea îţi tăia respiraţia. Spre est, un bărbat între două vârste, îşi plimba patrupedul. Un câine mare şi alb, mergea mai mult împiedicat, cu ochii pe jumătate închişi, păşea nepăsător, afundându-şi labele în nisip.. Bărbatul părea şi el adormit, purta o pereche de bocanci, o jachetă maro şi blugi, peste jachetă din piele, aruncase peste umăr o geantă tricotată, roşie. În ciuda chipului blajin, pasul îi era hotărât şi nisipul sărea îndărăt, sub presiunea acestuia.
 
   Privind cum nisipul este azvârlit în aer, în bătaia soarelui părea o pulbere de aur, sclipind izbitor. Îmi amintea de borcanul tatei din sertarul din cămară, acolo unde-şi ţinea tuburile cu vopsea pentru pictat. Îl întrebăm mereu dacă acolo, în borcanul acela, particulele acelea fine, erau cu adevărat aur!? Întrebarea rămânea în aer, fără a primi un răspuns. Îmi imaginăm că aşa trebuie să arate o furtună de nisip. Un borcan plin cu pulberea soarelui, azvârlit peste oraş.


  -  Nu, n-am văzut niciodată. Dar nisipul îmi aminteşte de cartea lui Kobo Abe- Suna no onna. Profesorul prizionez în văgăuna de nisip, alături de femeia a cărei soţ şi copil fuseseră înghiţiţi de-o furtună de nisip.
 
 
 
   -  Ai citit-o?
 
 
   -  Da, ai uitat? Ai insistat atât de mult să o citesc, încât nu am putut să te refuz.
 
 
   -  Uitasem, cum ţi s-a părut?
 
 
 
   -  Cum ţi-am spus şi atunci, cam simbolista şi suprarealistă pentru mine. Nici filmul nu m-a impresionat. Eu rămân fidel lucrurilor ce au o explicaţie logică.
 
 
   -  Eşti prea exagerat la chestii de genul ăsta, doar nu vrei să spui că nu are nicio noimă?
 
 
   -  Tu şi scriitori tăi japonezi! mi-a replicat tăios.
 
 
 L-am privit o vreme fără să mai spun nimic. Părea cufundat în gânduri, din când în când chipul i se schimba sub o grimasă ciudată. Pe ce cărări îl purtau aceste gânduri? Oare rezolvă în minte un logaritm complicat? Sau călătorea pe aripile amintirilor?
 
 
  După o vreme, nu ştiu cât timp să fi trecut, a întors faţa către mine, şi-a întins mai mult gâtul şi m-a întrebat răstit:
 
 
   -  Ce citeşti acum?
 
 
   - Ăăă, o carte de Haruki Murakami.
 
 
   -  Ha! Vezi, tot Murakami! De ce-l citeşti tocmai pe Murakami?



 Ce puteam să îi răspund. Că mă îndrăgostisem de acest scriitor precum Sumire ( personaj din cartea Iubita mea, Sputnik) de romanele lui Jack Kereouac. Eram complet fascinată de scrierile lui, că purtăm câte un român, îndesat în geantă şi cum prindeam ocazia, îl deschideam cititnd însetată. găseam câte un paragraf care îmi plăcea în mod deosebit, îl repetăm cu sfinţenie. Memorand fiecare cuvânt. Cel mai mult mă fermecase povestea lui Tamura( Kafka Tamura) care fuge din casa tatălui său, în căutarea mamei şi sorei dispărute pe când avea 4 ani din Kafka pe malul mării. Farmecul cărţii, mirosul acela, pe care-l simţi cu fiecare pagină pătrunzând în tine, misterul, ghicitorile, care nu-ţi sunt dezvăluite nici la sfârşitul romanului. O lume fantastică, realul impretindu-se cu elemente supranaturale prinzând cititorul, fără scăpare, în mrejele ei.
 
  Mă oprisem asupra citatului următor, care răsuna cu ecou, în toată fiinţa mea:
 
 
 
 " După vreo douăzeci de minute, fata pleacă.Desculţa, se ridică de pe scaun, se îndreaptă în linişte spre uşă şi dispare prin ea fără să o deschidă, la fel ca aseară. Las un timp să treacă, apoi mă ridic din pat. Fără să aprind lumina, mă aşez pe scaunul pe care a stat ea, îmi sprijin mâinile pe birou şi mă las învăluit de urmele prezenţei sale. Închid ochii, prind în căuşul palmei tremurul inimii ei şi îl sorb într-a mea."
 
 
 
 Învăluită în urmele prezenţei scriitorului, am rămas vrăjită de Kafka pe malul mării, chiar cu pasajele  ce descriu partide de sex, ce pentru unii ar putea fi inutile, puse special pentru a atrage cititorul. Chiar şi cruzimea, josnicia descrierii unor pasaje ( sculptorul care mânca inimi de pisici, vii), chiar şi dialogurile, pe alocuri pentru unii cititori, fără sens.
 
 
 
 Îi mai puteam eu oare vorbi despre Pădurea norvegiană? Răscolitoarea poveste de dragoste, cu implicaţii emoţionale puternice a lui Watanabe şi Naoko, iubita prietenului mort. Într-o atmosferă social-politică, a anilor '60.
 
 
 Ce mai puteam spune de Cronica păsării arc?
 
 
 "Nu ştim ce pasăre e şi nici cum arată, dar vine aici în fiecare zi şi răsuceşte arcul universului nostru mic şi paşnic"
 
 
 
 Dar culegerea de nuvele, rânduri ce creează o lume atât de frumoasă, irezistibilă, încât le simt şi acum atingerea pe piele, Salcia moartă, fata adormită.
 
 
 Ar fi înţeles dacă i-aş fi povestit acolo, pe banca rece, pe malul lacului?
 
 
 
 A dat din cap cu subînţeles, parcă ghicindu-mi gândurile, şi m-a surprins rostind următoare întrebare:
 
 
   -  Spune-mi Sabina, ştii care este diferenţă dintre semn şi simbol ?