Demodat

 E o zi de luni după-amiază.
O zi de luni care se deosebeşte de toate celelalte după-amiezi de luni, seamănă mai mult cu o zi de duminică după-amiază. Adică nu fac nimic deosebit. Şi-mi dau seama de existenţa-mi demodată.


 Da, sunt demodată! Ştiu, o recunosc. Nu este nevoie să mi se spună. O ştiu, curge prin mine, anevoios. Dar mai bine demodat şi fericit, decât să trăiesc o viaţă care nu este a mea. Cum spune Miller:  "Sunt înnebunit pentru că mor atât de repede. Fiecare secundă contează.”  Fiecare secundă contează cum o trăieşti, demodat sau nu, fericit sau nu. Între demenţa şi normalitate. Între delir şi extaz. Între nesimţire şi răutate.

 E atât de cald în orele de vârf, asfaltul clocoteşte călcat în picioare de nepăsarea vremii. Eu stau pe marginea bordurii şi visez lângă o sticlă de ceai călâie. Cerul e calm, norii deloc agitaţi. Pe stradă, acolo s-au născut primele introspecţii, zămislite din inocenţa vârstei fragede. Şi mă cuprinde spaima, spaimă lucidă şi conştientă. Spaima naşte demoni şi îngeri fără aripi, îngeri ce nu îşi pot lua zborul. Visătoare, cu teamă de moarte. Există oare visător fără teamă de moarte? Acela este un fericit, el va zgudui universul, va găsi nemurirea. Aşa cum clasicii nu mor. Dar nici fericiţi n-au fost.

 Sunt demodată, scrie cu litere mari pe asfaltul topit, în urma paşilor mei. Port tenişi demodaţi, blugi tociţi şi îngălbeniţi de soare. Nu port ochelari de soare cât jumătate de faţă, nu îmi vopsesc părul blond. Nu-mi plac botinele şi nici talpa ortopedica. Dacă e să fie pantof cu toc, aleg tocul clasic. Da, sunt demodată. Nu-mi vopsesc unghiile cu ojă roşie şi nici nu port lenjerie intimă cu dantele. Nu petrec ore la solar şi nici plajă nu fac, îmbrăcată sumar. Prefer o seară pe canapea cu un pahar de vin şi-o carte în locul celei din club. Ascult muzică demodată, prefer rock-ul vechi în locul dance-ului ultimilor ani. Prefer o bere ieftină într-o cârciumă dărăpănată în locul cinei somptuase, la lumina lumânărilor. Prefer o carte demodată în locul cărţilor mult prea mari, mult prea groase şi mult prea colorate, ieşite din tipar ca ciupercile după ploaie. Îmi plac bărbaţii demodaţi, care nu trag de fiare la sală şi nici nu îşi pensează sprâncenele.

Azi buza palidă s-a răsfrânt. Dorinţa stiga după o ţigară. Putea să fie şi Carpaţi sau Mărăşeşti, tutun să fie. Dar n-a fost. Până ce şi gândul e demodat.

 În această după-amiază de luni, o după-amiază demodată, amintirile m-au copleşit din nou. Am auzit muzica şi dansul. Din nişte cutii mici şi negre, pe-alocuri ruginite, se scurge un lichid dens, vâscos, ca o meduză zdrobită. Lichidul amintirilor.

 
 Până ce şi acest post e demodat!