Miroase a septembrie

    



    Oraşul miroase a moarte. Marea are cel mai mult farmec când moare. În septembrie începe blândă petrecere a morţii. 

     Miroase a frunze galbene de plop, căzute prin toată curtea şcolii. Le culeg împreună cu Marius, un puşti din bloc, mai mare cu câţiva ani decât mine. Nu ne mai săturăm, mireasma frunzelor proaspăt moarte ne intră prin pori, în celule. Ne facem culcuş galben, ne învelim în galben, ne contopim cu galbenul şi simţim fiorul pământului umed. Plopii mor, frunzele şi-au început dansul morţii, pământul aşteaptă hrana morţii. 

     Miroase a picături mari de ploaie. Ploaie lipsită de văz, de auz, miros sau gust. Ploaia nu simte, ploaia aduce agonia, disperarea şi moartea. Plouă peste Rosetti, picăturile se lovesc de trecători. E frig! Din staţia autobuzului, privesc statuia omului politic. Ploaia nu pare să-i tulbure liniştea, stă pe fotoliu, meditând la buchetul de flori veştejite din mâna dreaptă. Cineva are grijă să aibă flori zilnic, întotdeaua flori moarte, ca însăşi statuia de pe piedestal. Bluze subţiri udate. Pielea se înfioară, sâni de nubile, ca nişte pui zgribuliţi, bat cu ciocurile prin cămaşa albă. Ploaia naşte dorinţă. 

     Mirosul dulceag al umbrelor proiectate de lumina palidă a lampadarului, pe perete. Aşternuturi mototolite, miros de şoapte, piele umedă, transpiraţia dorinţei se scurge pe spatele ei. 

     Inconfundabilul parfum de tabac şi votcă, când mă întorc acasă, sub florile de castan sălbatic, curiozitatea mă împinge şi trec pragul cârciumii din colţ, mă lovesc de-un decor de fum gros, înecăcios, ţigări fără filtru şi romul, cu o dulce mireasmă, ce încălzeşte atmosfera. Mirosul rânced al cărnii fripte pe grătarul mizerabil, plin de cenuşă, unde mititeii sunt pârliţi de formă, suculenţi, dar al naibi de gustoşi, serviţi pe-o bucată de carton, înjunghiaţi de-o scobitoare, lângă o pată de muştar, palid şi vizibil înmulţit cu apă, alături de-o bere amară, ţap sau halbă, ieftină ca de altfel toate din jur. 

     Mireasma aleilor din Cişmigiu. Pe marginile cărora arborii mor, arşi cu cristalele de zăpadă în nopţi friguroase, toamna a ros foile prinse de tulpină, sugându-le seva, prefăcându-le în umbre, triste himere. Au rămas doar frunze uscate, dar într-o coloristică fermcatoare. Spre vârful ramurilor, acolo unde soarele joacă leneş câteva frunze de-un roşu ameţitor, ce încă n-au apucat să se piardă, coborând spre tulpină, nuanţele se îmbină atât de armonios, trecerea fiind abia perceptibilă, acum sunt pictate în nuanţe de roşu de Veneţia, pe alocuri pensula scăpa stropi de violet şi mai jos, acolo unde ramurile îşi pierd din bogăţie, o combinaţie de coral şi verde permanent, împletindu-se în drumul lor, atingând în bătaia vântului, jucăuş, tulpină pământie.
 
     Mirosul lacrimilor ascunse sub palmele subţiri şi înecate de sughiţuri mute. Sufletul chinuit arde pe jugul suferinţei. În urma lui rămâne cenuşa spulberată de vânt. Cerul miroase a suflet, sufletul miroase a cer. 

     Mireasmă morbidă, durere, necaz, suferinţă, durere amară, chinuitoare, care-ţi sferdeleste măruntaiele, ropotul ploii, chinul, emoţia, fericirea, chicotul femeilor, tinereţe, melancolie, nopţi sălbatice, pământ fierbinte, pete de rugină, vălătuci de fum, dantelă, incandescentă. 

     Miroase a oraşul rasturat, o lume rasurnata, durerea şi lumina te devorează, carnea explodează, oasele se zbat, totul trece în nefiinţă. Miroase a nopţi pierdute cu inconştientă, cuvinte nebuneşti aleargă prin tine. Lumea întreagă începe să frământe. Sufletul se renaşte din cenuşă spulberată de vânt, mici particule lipicioase se contopesc, renaşti din frunzele moarte, pline de mucegai.

 Miroase a toamnă.