De ce iubesc România?!

     Acest articol nu vine în urma unei inimi pline de entuziasm și patriotism. Pe 1 decembrie nu ascult imnul național și nici steagul nu-l proptesc în față porții. La auzirea  "Deșteaptă-te romane" nu tresare în mine nimic și nici ochii nu mi se umezesc. 
 
     Dar ce înseamnă patriotism? O definiție din dex ne-ar spune că este un sentiment profund de dragoste și devotament pentru parie și popor. Un atașament sincer, o atitudine de sacrificiu. Să-mi fie cu iertare, dar n-am dus o viață de abnegație cât am locuit în România și nici după ce am părăsit meleagurile natale.
 
Iubesc România?

    Întrebarea s-a strecurat ca o nimfă în mintea mea, și a rătăcit printre gânduri fără să-mi mai dea liniște.

 Ce este România pentru mine?

     România este locul unde mi-am lăsat prietenii și familia. Prieteni cu care îmi face plăcere să țin legătura. Îi citesc pe facebook și le urmăresc blogurile. Uneori scriu tâmpenii, alteori fac lucruri mărețe. Îmi iubesc prietenii. Pe cei cu care am copilărit, când în veri secetoase ne scăldăm în lacul murdar, plin de mâl și alge din apropierea blocului ignorînd pedepsele și amenințările de acasă. Când primăverile pângăream parcul Voinicelul, scormonind fiecare colțisor cu o curiozitate naivă. Iernile ne băteam cu zăpadă și ne făceam "case ca eschimoşii" din bulgări uriași, degerandu-ne mâinile și picioarele. Prietenii din școală, când împărțeam un covrig în trei și citeam înghesuiți într-o bancă, revista Liceenii. Vorbeam în șoaptă despre personaje dragi din romanele celebre de dragoste pe care le citeam ascunse de ochii părinţilor, în seri târzii, la lumina stinsă a unei veioze. Prietenii cu care chiuleam de la mate și fumam țigări ieftine într-o cafenea de ultima mână.

     România este dorința, necesitatea, bucuria de-a avea prieteni români și aici, la capătul lumii.

     Românii, acei oameni care știu să glumească într-un fel aparte. Am să vă rog să mă suportați cu încă un citat de Paler, chiar de risc să devin agasantă, n-aș putea s-o spun mai bine ca dumnealui: "Romanii preferă să facă haz de orice necaz și să-și amenajeze un talcioc pe orice golgota." O să-mi permit o generalizare, prefer de-o mie de ori hazul de necaz în fața seriozității cu care privește japonezul orice situație.
 
     România și limbă romană. Este singurul mod în care mă pot exprima natural, fluent, atât verbal cât și în scris. Oricât pașii mei vor rătăcii prin lume, intotdeaua am să tresar la auzirea unor cuvinte românești, cum mi s-a întâmplat pe un aeroport european, unde o bunică rotunjită, cu basma și câteva traiste la îndemână, își striga nepotul:
 
     -  Dorulet, vino la mamaie să-ți dea un cornuleț.. (Dorulet fiind un bărbat înalt, zvelt, și cu o iubită la braț.)

     România înseamnă Bucureștiul de vis și de coșmar (vorba arcadiei). Bucureștiul din amintiri. Bucureștiul de ieri, acel București din copilărie. Iubesc acest oraș. Aș spune chiar că îl divinizez, dar cu siguranță v-aș părea o ciudată. Încerc să îl regăsesc în orașul în care locuiesc acum. O intersecție, un colț de stradă, o clădire, strada pe care am copilărit. Ştiu, e doar o iluzie, Bucureștiul mizerabil, plin de praf, poluare și noroi. Bucureștiul fermecător, Lipscanii, bătrânul Cişmigiul, Magheru, Unității, răposata Piață Obor, străzi care-mi rămân dragi și pe care, cu siguranță, nu voi reuși să le indentific nicăieri în lume.

     Bucureștenii, oameni minunați, frumoși, veseli și deschiși. Bucureștenii grăbiți, nervoși și urâți. Chipurile unor oameni care rămân zugrăvite undeva în amintiri lăuntrice.

     România ar trebui să însemne peisaje care-ți tăie respirația, tradiții și obiceiuri, folclorul și straie populare. Am fost copilul Bucureștiului, fără rude la țara, n-am asistat niciodată la pomana porcului, n-am văzut cum se taie o găină și nici măcar nu știu cum se fac ouole încondeiate. Habar n-am cum arată un sat în ajun de sărbătoare. O să spuneți că sunt ignorantă. N-aș putea să vă tăgăduiesc gândurile,  dar în București este un talmeș-balmeș de tradiții și obiceiuri între clădirile de beton și modernizare. Nimic înălțator, nimic care să te facă să tresări. Cât despre peisaje, sincer vă spun, nu am apucat să-mi văd țara. Am reușit să ajung în câteva orașe, pe vremea când îmi căutăm succesul la festivalurile de muzică din țara.

     Ce doresc să evidențiez cu asta? Faptul că n-am avut ocazia îndeajuns de-a cunoaște România cu adevărat. Și atunci, se poate vorbi despre dragoste de țara?
 
     România înseamnă dor! Dorul acela năpraznic care câteodată lovește în mine fulgerător. Dorul se naște din amintiri. România înseamnă dor și amintire. Dorul de țara prinde viață din atașament.
 
     De mă veți întreba de ce nu iubesc România, n-aș ști ce să vă răspund. Poate mulți alții vor striga cu voci mâhnite, mânioase, impetuoase: corupție, furt, sărăcie, țigani, câini vagabonzi, mizerie, politică, spagă, servicii medicale execrabile, cerșetori, poluare, indiferentă. Aș avea să-i reproșez un singur lucru, atunci când eram chinuită de îndoieli, mi-a deschis larg porțile și m-a poftit afară: Du-te fetițo, du-te-n lumea largă, pleacă de-aici.
 
     Poate răspunsul la întrebarea din titlu ar fi trebuit să vină simplu, fără emfază, cum ar fi fost firesc: "Da, iubesc România, pentru că este locul unde m-am născut. Este normal să o iubesc."

 
     În loc de final, pentru că n-am făcut nimic concret pentru țara mea, astăzi am îmbrăcat un costum popular pentru prima data. Și poate pentru câteva clipe m-am simțit ca o tărăncuţa, mă simţeam precum Vitoria Lipan, o Victorie care are puternic înrădăcinate tradițiile strămoșești. Eu eram Mara cea pragmatică, puternică și tenace. Eu eram Catrina Moromete, evlavicioasă și supusă. Eu eram Florica, fata săracă dar care îi sucise mințile lui Ion.


Eu eram România.

La mulţi ani România!