Whisky, boots şi inspiraţie...

Am vrut să continui în titlu, dar aş fi făcut un rând mult prea lung şi nu asta îmi doresc. Aşadar、continuarea "...inspiraţie zero barat".

Să le luăm pe rând.

Whisky, oh da, whisky. Whisky cu gheaţa, whisky cola, whisky ieftin, ăl' cel mai ieftin şi mai nasol, luat guri mici, direct din sticlă ca un betiv profesionist sprijinindu-se pe gura şanţului. Whisky care-mi face gura pungă şi mă-ndoaie de mijloc într-o strâmbatură de toată frumuseţea. Mă-ndrept repede.

Lumea asta este plină de minţi îmbibate de prejudecăţi şi convenţii adânc înfipte în noi toţi. Povestea Paler într-o carte despre paradoxul lui Oscar Wilde: "Daţi-i omului o mască şi să vă spună cine este". După o mască care ne-ar ţine identitatea ascunsă, ne-am dezbraca de toate preconcepţiile. Consimt ca noi toţi am putea fi sinceri, doar in spatele "măştii", altmnteri am tremura de frică că vom fi arătaţi cu degetul de întreaga societate.

 Mi se face rău, " The Rose" fără doar și poate e cea mai frumoasă melodie de dragoste. De ce femeile aseamănă trandafirii cu dragostea?! De ce bărbații dăruiesc buchete de trandafiri roșii iubitelor?! De ce visează femeile la dragostea imposibilă din romanele pe care le citesc în adolescentă precum niște gâște înamorate. Simt cum whisky-ul alunecă lin, îmi arde măruntaiele flămânde. Paharul gol e ca o inimă frântă, e gol dar se umple la loc. Nu-mi plac trandafirii și nici dragostea care te-ndeamnă să dăruiești trandafiri. Ăsta e clișeu. Of, dar oamenii adoră clişeele. Nu-mi plac oamenii care visează la o dragoste utopică. Deși, adesea mi se întâmplă să mă agat de niște vise irealizabile, poate nu sunt în măsură să-i urăsc pe alții ci ar fi suficient să mă urăsc pe mine. Eu nu mai văd, nu mai aud clipa care a trecut. Mă agăț cu disperarea unui dement de clipa ce încă nu s-a ivit.
 
 
 Whisky, și cuvintele curg mai ușor.

Simt cum mă apucă greața doar gândindu-mă că vine februarie cu minunatu-i Valentine's Day. Și cum japonezul împrumută tot ce ține de americani, o să încarce magazinele cu inimioare, o să scalde tot peisajul în roșu aprins. Florăriile o să-și îndese pe trotuar aranjamentele florale și bineînțeles, trandafirii cu dedicații siropoase. O să ne contamineze pe toți cu tot soiul de melodii dulci ca și ciocolata din cutiile confecționate special pentru marele eveniment al dragostei. O să ne molipsim de gripă înflăcărată, uitând ce ne-am promis înșine și-o să ne înghesuim să ne umplem coșurile cu daruri. Nu-mi place ciocolata așa cum nu înghit nici perioada sărbătorilor de iarnă. Când pentru japonezi Crăciunul vine de pe 1 noembrie și-o ține într-un crăciun până ți se face lehamite.

Am pornit petrecerea de una singură, abrupt, lunecos, cu sinceritatea de mână. Na-na-na-na. So what?!
 
 Chit că mâine dimineață o să-mi plâng în pumni de necaz și migrene, în seara asta o fac lată și-mi bag bocancii, ca să nu mă mai doară picioarele. Sticla de whisky zace goală pe podea. Am vărsat mai bine de jumătate din conținut în chiuvetă.  Unii-mi spun că în sfârsit mă maturizez, alţii se amuză că-mi simt obrajii inroşiţi de palmele care mi le tot iau din jur, arătându-mi cum arată adevărata realitate, nu cea din gândurile mele idealiste. Dar loviturile nu fac decât să plămătească-n mine revolta, răzvrătirea, mânia. Şi mă întreb retoric: locul meu unde este?!


 Da, bocanci sau boots. Red cherry boots. Am vrut boots! Mi-am luat boots. Dacă tot trec prin nenumărate schimbări, am zis să fie și cea de stil, ca să am o imagine cât mai clară. N-am găsit red cherry boots la noi în sat, așa că precum nea' Vasile, m-am așezat la computer și am comandat online bocancii. Și-am așteptat cu sufletul în agonie să-mi vină pachetul. L-am deschis cu nerăbdarea unui copil în dimineața de Crăciun, sfâșiind ambalajul, devorând cutia și ajungând la conținut cu mâinile sfredelite și cu transpirația preligându-se pe tâmple. Cu răbdarea deloc cuminte, le-am azvârlit în picioarele goale, admirându-le. Cum sunt începătoare în shopping pe net, am nimerit bocancii cu un număr mai mare. Na! Vreau schimbări, iată schimbări. De azi port numărul 39. Nici măcar cu șosetă groasă de lâna n-a mers. Tot îmi înoată picioarele în ei. Mai contează?! Am red cherry boots, sunt cul. De-acum o să atrag și mai tare atenția, nu era de ajuns că sunt gaijin, acum o să fiu gaijin-ul care-și târșâie bocancii. Uite, ce frumos strălucesc ei în lumina neoanelor, ca două cireșe amare coapte, ca două cireșe dulci strivite, ca doi gândaci grași cu burțile pleznind. Ce să mai zic, doar privindu-i mă trec fiori de fericire. 

Inspirație. 
 
    Iată un subiect mai delicat. Pe inspirația asta nu poți s-o suni, să-i spui că îți lipsește, s-o chemi pe la tine, să vă tăvăliți puțin prin așternuturile imaginației. Nu-i poți da nici sms și nici like pe facebook. Inspirația o asemăn cu Don Juan. Apare când te aștepți mai puțin, îți sucește mințile îndrugând minciuni frumoase, te scoate din mediocritatea anostă în care zăceai de vreme bună. Ți se dăruiește fără rușine, fără rețineri ca o himeră efemeră. Și-atunci, o prinzi în brațe și încerci să sorbi din ea și ultima suflare, cuvintele înșirându-se cuminți, lin și frumos, pe fila albă. Și-apoi dispare, așa cum a venit, lăsându-te în mocirla searbădă în care te zbați și cu sufletul chinuit.
 
 Eu n-am nici stil, nici umor. Nu știu să fiu ironică și nici măcar nu știu să scriu cu sensibilitate și exaltare. Sunt prozaică. Dar așa cum sunt rândurile mele: disparate, scrise într-un stil comun, fade, fără culoare și armonie, pline de scame, sunt rânduri pe care am nevoie să le scriu. După ce îi citești pe Cehov, Paler, Miller, Marquez și alții, realizezi cât de mărunt ești și-ți vine să arzi tot ce ai scris până atunci. Însă, potrivit teoriei lui Gladwell (care susține că în 10.000 ore poți deveni profesionist în orice domeniu), mulțumesc celui care mi-a dat să citesc, îți amintești că Cevoh scria din adolescentă, publica într-o revistă de umor, fiind plătit pentru fiecare rând pentru a-și întreține frații. Cu cât publica mai multe rânduri, cu atât câștiga bani de pâine și poate, și o felie de salam. Pe scurt, exercițiu. Ceea ce mie îmi lipsește cu desăvârșire. Dacă inspirația apare ca un văl misterios, exercițiul înseamnă să renunți la trândăvie și să-ți tocești fundul și buricele degetelor mâzgălind întruna.
 
 
 Îmi închei monologul din seara această. Mă duc să-mi lustruiesc "the red cherry boots" și să arunc naibi sticla de whisky pe geam.