Regăsirea în trecut - fotografia pe film

 

    Nu am multe poze din copilărie, câteva de la botezul făcut acasă, pe-un ger teribil în București, lipsite de contrast, alb-negru (pe vremea aia poza color reprezenta un adevărat lux) probabil, developarea a fost făcută de-o mână nepricepută, într-un "laborator" de cartier. Se distinge o momâiață, cu forme de nedeslușit. Doar într-o singură fotografie, poți recunoaște gura căscata într-un urlet de supărare, momâiață prinzând contur, și astfel, putând fi asemuită unui prunc. Mi s-a spus că acel copil urlând de furie, eram eu. N-aș fi putut să tăgăduiesc cele susținute de familie, era ciudat, nu mă puteam indentifica cu acea ființă aproape lipsită de formă. Cu timpul, am consimțit, am reușit să accept. Acum, acele fotografii rămân printre puținele amintiri concrete care-mi zugrăvesc perioada de pruncie. Amintiri tangibile, și mă surprind că sunt nostalgică ( după ce?) privindu-le.
 
    Tot acolo, acasă, părinții își țineau amintirile scrise cu lumina pe hârtii cartonate, într-o geantă din piele moale, veche și plină de zbârcituri, de-un albastru indigo. Dacă închid ochii, îi pot simți mirosul acela dulceag de mucegai și praf, amestecându-se cu miros de hârtie învechită, este mirosul amintirilor. Țin minte că îmi făcea o plăcere nemaipomenită să scot geanta din dulap, și să rătăcesc printre fotografiile părinților, imagini din tinerețe, chipuri încrezătoare, priviri surprinzător de înțelepte. Unele înfățișând oameni cu o atitudine timorată, alteori, dimpotrivă, ochi ce trădează entuziasm, sclipiri de geniu. Fotografii pe film, fotografii alb-negru. 
 
    N-am avut aparat de fotografiat în casă, al nostru. În dulapul unde-și avea locul geanta cu amintiri, undeva în spate, prăfuit și uitat de toți, după un teanc de lucruri uzate și nefolositoare, departe de-a fi putut zări cu ușurință, se află un aparat de fotografiat vechi. Știam - posibil să fi auzit vorbindu-se despre asta-, că aparatul fusese al bunicului, adus dintr-o delegație în Rusia. Să fi fost un Zenit?! Nu știu. Era defect. Simțeam un imbold naiv, inconștient și nestăpânit de-a încerca să repar aparatul. Gânduri tăinuite, nerostite și nestăvilite pe care mi le adeveream atunci când rămâneam singură acasă. Scoteam aparatul și îl demontăm. Eram sedusă de 
 fiecare parte componentă. În deosebi, mă fascina diafragma și obiectivul.

   Evident, am sfârșit lamentabil prin a distruge aparatul, și a-l îndesa și mai bine prin rafturi, ferit de priviri nedorite. Nu cred că pe vremea aia eram capabilă să înțeleg valoarea unui astfel de obiect, cert este că imaginea aparatului prăfuit, dezmembrat, și abandonat într-un colț din casă, m-a urmărit vreme îndelungată.

    Poate atunci s-a declanșat dorința mea de-a avea un aparat analog, de-a face fotografie alb-negru. Posibil să fi fost o dorință la un nivel subconștient, deoarece după întâmplarea evocată mai sus, după ce am reușit să asasinez aparatul de fotografiat și să scap fără a fi pedepsită, am uitat cu desăvârșire. Anii s-au grăbit să treacă pe lângă mine, perioada edenică a copilăriei m-a părăsit poate prea curând, și-am pășit într-o lume pragmatică, tot mai tehnică, digitală și automată, o lume în care a fi subiectiv înseamnă a fi luat de fraier. M-am osândit în gânduri zbuciumate și-am zămislit în taină, mici dorințe cu odor de idealism.

    Târziu, am primit în dar, primul meu aparat de fotografiat, un Pentax analog. Eram de-a dreptul încântată, țineam în căușul palmelor o dorință ce nici nu îndrăznisem să o șoptesc. A fost o perioadă frumoasă, în care m-am jucat de-a fotograful amator cu fotografia pe film. Pentru o novice ca mine, filmul a fost un mediu anevoios, reușind cu greu să "scriu cu lumină" așa cum doream. Am renunțat poate mult prea ușor, invocând motive frivole. Am trecut la digital, și asta a luat numele de Canon. E limpede diferența și ușurința pe care ți-o oferă camera digitală, faptul că poți vizualiza în timp real imaginea fotografiată, te ajută să-ți însușești și să împletești teoria cu practica, într-un ritm mai rapid.

    Ceea ce m-a făcut să mă reîntorc către prima dragoste, să mă regăsesc în fotografia pe film, să scot pentax-ul umbrit de interesul meu pragmatic pentru fotografia digitală, au fost două vorbe citite într-o carte: "fără masură”.Poate uneori sunt ignorantă, ma preocupa lucruri superficiale, și poate duc o viață mediocră, dar asta încă își găsește justificare. În schimb, pentru a avea iluzii mediocre nu există nicio scuză.

    Să vedem cu câtă insuflețire și entuziasm rămân după prima developare.
 
 
 "Nimic nu ne oprește să visăm "fără masură". "