Cinci

 5 Cărți
 
 5 Autori
 
 5 Citate
 
 și-o poezie.
 
 
 Cei ce mă cunosc, îmi știu și slăbiciunea. Au înțeles că intotdeaua mi se întâmplă să am un idol literar, să mă fixez pe-un anumit scriitor, să-i citesc toate cărțile publicate cu o fidelitate ajunsă în prag de cult, să rămân complet fascinată de lumea roamnelor scrise de aceeași mână.. Să notez într-un caiet paragrafe care-mi plac, ca apoi să le memorez cu sfințenie.
 
 
 
 Sedusă de câteva cărți, fără topuri, pur aleatoriu, 2011 a însemnat așa:


 Marin Preda - la începutul anului am fost de-a dreptul îndrăgostită, nu de cărțile scrise, de scriitor. Mă şi gândeam că probabil m-a atins vreo boală stranie, de visez un scriitor ce a părăsit lumea asta când nici nu eram născută. Citeam și reciteam paragrafe întregi, îi descopeream ticuri, cuvinte pe care le repeta des, cum ar fi, de exemplu:"teribil". Am rămas cu o carte în minte, "Viața ca o pradă". Neliniștea, neputinţa de-a scrie imediat după primul volum publicat, amintiri evocate cu o imaginație epică ce m-a fascinat.


 Citat:  " Și atunci, în tren, mi-am auzit gândul șoptindu-mi: "scrie și caută să afli ce s-a întâmplat. Scriind și spunând tot despre el și despre acea amintire, o să găsești răspunsul. Și dacă n-o să-l găsești, nu te neliniști. O să lași istoria cu o enigmă. [...] Acasă, adică la Sinaia, în singurătatea vilei unde mă retrăsesem, m-am așezat din nou la masă în fața ferestrei și după ce am contemplat câteva minute același peisaj feeric de afară, am pus mâna pe stilou și am început să scriu: Ilie Moromete..." 



 Haruki Murakami - m-a purtat absolut sedusă deasupra rândurilor fiecărui roman, cu gura căscată și cu privirea ochilor când uimită, când umedă, când jucăușă. Fascinație dusă către extrem, ajungând la mijlocul anului să capete proporții uriașe, gânduri obsesive și chiar având convingerea că ficțiunea se naște din realitate și nu este nimic altceva decât labirintul în care ne place să credem că trăim. "Trăim într-o lume falsă", spunea Murakami într-un interviu. Cartea favorită rămâne "Kafka pe malul mării".



 Citat: "După vreo douăzeci de minute, fata pleacă. Desculța, se ridică de pe scaun, se îndreaptă în liniște spre ușă și dispare prin ea fără să o deschidă, la fel ca aseară. Las un timp să treacă, apoi mă ridic din pat. Fără să aprind lumina, mă așez pe scaunul pe care a stat ea, îmi sprijin mâinile pe birou și mă las învăluit de urmele prezenței sale. Închid ochii, prind în căușul palmei tremurul inimii ei și îl sorb într-a mea. "



 Yasunari Kawabata - preocuparea mea chinuitoare pentru scriitorii japonezi am avut-o tot în vară, imediat după Murakami sau, dacă-mi amintesc bine, în aceeași perioadă. Proza scurtă a lui Kawabata s-a cuibarui într-un colțisor din minte, fără să mă întrebe, și fără să-mi mai dea liniște.. Măiestria cu care a scris fiecare povestire în parte, m-a cucerit. A pus stăpânire pe mine, înrobindu-mă, furându-mi voința și independența, căzând pradă fiecărui rând. Poveștile lui Kawabata sunt asemănate cu frumusețea unor stampe japoneze, delicatețea și echivocul lor încărcat de semnificații subterane.

 Kawabata a fost primul scriitor japonez căruia i s-a acordat Premiul Nobel pentru Dansatoare din Izu (1968). S-a sinucis la doi ani după moartea prietenului său, scriitorul Yukio Mishima. (Mishima fiind autorul cărții "Calea samuraiului astăzi", ocuparea obsesivă pentru codul onoarei samurailor, îl va împinge către sinucidere în 1970)


    Citat din "O mie de cocori": "Felul în care îi lipsea ea în acele momente îl făcea să tremure, iar beția și frica îl trezeau chiar în momentul în care era pe punctul să comită un păcat. Ce m-o fi împins să devin un neleguit? Întrebarea în sine ar fi trebuit să fie de-ajuns pentru a-l scutura din orice fel de stare, dar în locul unui răspuns se pomenea doar cuprins de o dorință și mai puternică.
 
 I se părea că nu poate fi salvat decât alungând momentele în care avea sentimentul că-i atinge femeii moarte pielea și că i-o simte caldă și goală. Se mai întreba câteodată dacă nu cumva îndoielile de care era cuprins nu-i ascuțiseră simțurile până la limita morbidității."


George Moise - pentru că a venit cu "altceva" despre Japonia. Eram sătulă de alde Claudia Golea și Amelie Nothomb, scriind despre Japonia cu o trivialitate nestăvilită, cărțile lor fiind, citez: "o grozavă pierdere de timp".

Japonia prin ochii lui Moise nu este neapărat spectaculoasă. E atât de reală încât uneori te trec fiori, iar realitatea poate fi de multe ori impresionantă.. Sunt convinsă că mulți dintre cei ce locuiesc în Japonia, români evident (asta până atunci când cartea va fi tradusă și în alte limbi) s-au regăsit în rândurile cărții. Primul an (și nu numai) fiind pentru toți o luptă nesfârșită de acomodare, de acceptare ca gaijin pe pământ nipon. Dar și  multe întâmplări comice pe care Moise le zugrăvește cu umor şi autoironie, acel umor al românilor, de-a face haz de orice necaz.
Alte poveşti scrise în acelaşi stil, le gasiţi pe blogul: Nihon jin ja nakute, gomen nasai

"Iertaţi-mă că nu sunt japonez", un citat deja cunoscut: "La prânz avem udon- tăieţei dintr-ăia lungi şi fiebinţi. Probabil aţi mai auzit, eticheta cere să sorbi cu zgomot tăieţeii, drept mulţumire pentru cel care i-a gătit. Citisem şi eu undeva că japonezii sorb, dar nu mi-am închipuit că e chiar aşa. Ei nu sorbeau, ei sorbocăiau, sleorpăiau, făceau ca o turmă de elefanţi la iaz, ca nişte pompe de vacuum la putere maximă... Ziceai că le dădea primă la cine sorbea mai tare. Cineva a zis ceva dar eu n-am auzit nimic... Se refereau la mine, care sorbeam delicat din spaghete... Nu e bine, mai tare. Mai tare? Măi băieţi, nu ştiţi cu cine vă puneţi... Eu ling farfuria şi sorb cât voi toţi la un loc, să vă zică mama... Un singur sleoarpăt a fost de ajuns ca să le câştig respectul." 



 Mircea Cărtărescu - pentru că nu mai citisem de multă vreme un scriitor român, chipeș, contemporan, celebru și vândut. Articolele din ultima vreme și-au făcut bine treaba cu propaganda literară, sucind mințile femeilor. Pentru că m-am indentificat cu personajele romanelor de nenumărate ori. Pentru că îl pomenește pe Kafka tot de nenumărate ori, pentru că scrie al naibi de bine. Pentru că descrie Bucureștiul cu străzile lui vechi, cărora le duc dorul ăla năpraznic.
 
 Cartea care m-a făcut să rămân cu un oftat în suflet, "Gemenii". Îmi e greu să aleg doar un citat, am să încerc totuși. 

 "Erotismul meu intrase într-o fază de inhibatie agresivă. Totul era paradoxal, irezolvabil. Căutăm prin cărți sau albume de artă pasaje erotice și nuduri, dar, pe de altă parte, ceva în mine se împotrivea acestor impulsuri. Mi se părea că eu sunt cu totul diferit de ceilalți, că dragostea și tot ce ține de ea nu e pentru mine, că eu merg pe un drum care mă va duce mult dincolo de condiția umană banală. Ba chiar, prin tendinţa de absolutizare pe care-o resimţeam atunci atât de puternic, am început să cred că tocmai erotismul e ceea ce-i împiedică pe oameni să se realizeze, că dragostea şi deci femeia sunt cauzele banalizării, ale eşecului."


Poezia este scrisa de Rainer Maria Rilke,

Singurătate

Singurătatea ca o ploaie-mi pare,
Din mări ea suie către înserare;
Şi din câmpii pierdute-n departare,
Suie la cer statornicu-i lăcas
Şi-abia din cer se lasă pe oras.
Şi plouă-n ora vag crebusculară,
Când toate străzile spre zori se-ndreaptă,
Când trupuri ce nimica nu aflară,
Dezamagit si trist se trag deoparte,
Când oameni care se urasc de moarte,
Dorm în acelaşi pat, atât de-aproape;
Singuratatea trece lin pe ape.



Mă bucură să descopăr că obsesiile mele sunt efemere, şi deci, idolul lirerar este înlocuit cu altul, ciclul repetându-se. Mă liniştesc, deja deveneam uşor patetică pentru cei din jur.