”Mogâlneţe” în Ţara Soarelui Răsare

The "say cheese" face

2012-01-28T22:08:00.000+09:00

Când n-are chef:

- Câți ani ai?
- Doi.
- Cum te cheamă?
- Doi.
- Cât face 1+1?
- Doi.

Vrăbiuţa încălţată

2012-01-26T18:45:00.000+09:00

E frig şi aici, deşi nu ninge. În special dimineţile, când ieşim pe uşa, felete işi pierd brusc buna dispoziţie şi încep să tremure în urma mea, înghesuindu-se zgribulite, una în cealaltă:

Erika: - Ce frig e!
Lisa: - E frig rău!

În parcare, un grup de vrăbiuţe baştinaşe şi-a început deja activitatea, ciripesc flămânde, ţupa-ţupa printre maşini. Deja ne cunosc, nu mai zboară pe rămurele când ne apropriem. Azi, Erika le priveşte ceva mai mult ca de obicei.

- Saracuţele vrâbiuţe, ce frig trebuie să le fie fără şosete şi pantofi!
- De ce crezi că n-au pantofi? o întreb.
- Nu ştiu, dar hai să le cumpărăm pantofi, mamă! Or să le îngheţe picioarele.

Taifas pe canapea

2012-01-13T12:16:00.001+09:00

- Mamă, când am fost bebeluș, am fost fată sau băiat?

- Te-ai născut fată, când ai fost bebeluș tot fată, și o să rămâi fată.

- Da? Să știi că prietena mea Yukichan, a fost băiat când era bebeluș, mi-a spus acum câteva zile.

---------------------------

La spital, asistenta mă întreabă ce mașină conduc, ca să-mi aducă medicamentele în parcare. Îi spun numele mașinii, și gândesc cu voce tare: Ce culoare o avea? Asta deoarece nu are o culoare definită, nu e o culoare primară, cum ar fi : roșu, albastru sau galben. După ce asistenta se îndepărtează, citesc în ochii Erikai dezamăgirea:

- Mamă, tu încă nu știi culorile? Mașina e maro.

Cinci

2012-01-09T21:19:00.001+09:00

5 Cărți

5 Autori

5 Citate

și-o poezie.

Cei ce mă cunosc, îmi știu și slăbiciunea. Au înțeles că intotdeaua mi se întâmplă să am un idol literar, să mă fixez pe-un anumit scriitor, să-i citesc toate cărțile publicate cu o fidelitate ajunsă în prag de cult, să rămân complet fascinată de lumea roamnelor scrise de aceeași mână.. Să notez într-un caiet paragrafe care-mi plac, ca apoi să le memorez cu sfințenie.

Sedusă de câteva cărți, fără topuri, pur aleatoriu, 2011 a însemnat așa:

Marin Preda - la începutul anului am fost de-a dreptul îndrăgostită, nu de cărțile scrise, de scriitor. Mă şi gândeam că probabil m-a atins vreo boală stranie, de visez un scriitor ce a părăsit lumea asta când nici nu eram născută. Citeam și reciteam paragrafe întregi, îi descopeream ticuri, cuvinte pe care le repeta des, cum ar fi, de exemplu:"teribil". Am rămas cu o carte în minte, "Viața ca o pradă". Neliniștea, neputinţa de-a scrie imediat după primul volum publicat, amintiri evocate cu o imaginație epică ce m-a fascinat.

Citat: " Și atunci, în tren, mi-am auzit gândul șoptindu-mi: "scrie și caută să afli ce s-a întâmplat. Scriind și spunând tot despre el și despre acea amintire, o să găsești răspunsul. Și dacă n-o să-l găsești, nu te neliniști. O să lași istoria cu o enigmă. [...] Acasă, adică la Sinaia, în singurătatea vilei unde mă retrăsesem, m-am așezat din nou la masă în fața ferestrei și după ce am contemplat câteva minute același peisaj feeric de afară, am pus mâna pe stilou și am început să scriu: Ilie Moromete..."

Haruki Murakami - m-a purtat absolut sedusă deasupra rândurilor fiecărui roman, cu gura căscată și cu privirea ochilor când uimită, când umedă, când jucăușă. Fascinație dusă către extrem, ajungând la mijlocul anului să capete proporții uriașe, gânduri obsesive și chiar având convingerea că ficțiunea se naște din realitate și nu este nimic altceva decât labirintul în care ne place să credem că trăim. "Trăim într-o lume falsă", spunea Murakami într-un interviu. Cartea favorită rămâne "Kafka pe malul mării".

Citat: "După vreo douăzeci de minute, fata pleacă. Desculța, se ridică de pe scaun, se îndreaptă în liniște spre ușă și dispare prin ea fără să o deschidă, la fel ca aseară. Las un timp să treacă, apoi mă ridic din pat. Fără să aprind lumina, mă așez pe scaunul pe care a stat ea, îmi sprijin mâinile pe birou și mă las învăluit de urmele prezenței sale. Închid ochii, prind în căușul palmei tremurul inimii ei și îl sorb într-a mea. "

Yasunari Kawabata - preocuparea mea chinuitoare pentru scriitorii japonezi am avut-o tot în vară, imediat după Murakami sau, dacă-mi amintesc bine, în aceeași perioadă. Proza scurtă a lui Kawabata s-a cuibarui într-un colțisor din minte, fără să mă întrebe, și fără să-mi mai dea liniște.. Măiestria cu care a scris fiecare povestire în parte, m-a cucerit. A pus stăpânire pe mine, înrobindu-mă, furându-mi voința și independența, căzând pradă fiecărui rând. Poveștile lui Kawabata sunt asemănate cu frumusețea unor stampe japoneze, delicatețea și echivocul lor încărcat de semnificații subterane.

Kawabata a fost primul scriitor japonez căruia i s-a acordat Premiul Nobel pentru Dansatoare din Izu (1968). S-a sinucis la doi ani după moartea prietenului său, scriitorul Yukio Mishima. (Mishima fiind autorul cărții "Calea samuraiului astăzi", ocuparea obsesivă pentru codul onoarei samurailor, îl va împinge către sinucidere în 1970)

Citat din "O mie de cocori": "Felul în care îi lipsea ea în acele momente îl făcea să tremure, iar beția și frica îl trezeau chiar în momentul în care era pe punctul să comită un păcat. Ce m-o fi împins să devin un neleguit? Întrebarea în sine ar fi trebuit să fie de-ajuns pentru a-l scutura din orice fel de stare, dar în locul unui răspuns se pomenea doar cuprins de o dorință și mai puternică.

I se părea că nu poate fi salvat decât alungând momentele în care avea sentimentul că-i atinge femeii moarte pielea și că i-o simte caldă și goală. Se mai întreba câteodată dacă nu cumva îndoielile de care era cuprins nu-i ascuțiseră simțurile până la limita morbidității."

George Moise - pentru că a venit cu "altceva" despre Japonia. Eram sătulă de alde Claudia Golea și Amelie Nothomb, scriind despre Japonia cu o trivialitate nestăvilită, cărțile lor fiind, citez: "o grozavă pierdere de timp".

Japonia prin ochii lui Moise nu este neapărat spectaculoasă. E atât de reală încât uneori te trec fiori, iar realitatea poate fi de multe ori impresionantă.. Sunt convinsă că mulți dintre cei ce locuiesc în Japonia, români evident (asta până atunci când cartea va fi tradusă și în alte limbi) s-au regăsit în rândurile cărții. Primul an (și nu numai) fiind pentru toți o luptă nesfârșită de acomodare, de acceptare ca gaijin pe pământ nipon. Dar și multe întâmplări comice pe care Moise le zugrăvește cu umor şi autoironie, acel umor al românilor, de-a face haz de orice necaz.
Alte poveşti scrise în acelaşi stil, le gasiţi pe blogul: Nihon jin ja nakute, gomen nasai

"Iertaţi-mă că nu sunt japonez", un citat deja cunoscut: "La prânz avem udon- tăieţei dintr-ăia lungi şi fiebinţi. Probabil aţi mai auzit, eticheta cere să sorbi cu zgomot tăieţeii, drept mulţumire pentru cel care i-a gătit. Citisem şi eu undeva că japonezii sorb, dar nu mi-am închipuit că e chiar aşa. Ei nu sorbeau, ei sorbocăiau, sleorpăiau, făceau ca o turmă de elefanţi la iaz, ca nişte pompe de vacuum la putere maximă... Ziceai că le dădea primă la cine sorbea mai tare. Cineva a zis ceva dar eu n-am auzit nimic... Se refereau la mine, care sorbeam delicat din spaghete... Nu e bine, mai tare. Mai tare? Măi băieţi, nu ştiţi cu cine vă puneţi... Eu ling farfuria şi sorb cât voi toţi la un loc, să vă zică mama... Un singur sleoarpăt a fost de ajuns ca să le câştig respectul."

Mircea Cărtărescu - pentru că nu mai citisem de multă vreme un scriitor român, chipeș, contemporan, celebru și vândut. Articolele din ultima vreme și-au făcut bine treaba cu propaganda literară, sucind mințile femeilor. Pentru că m-am indentificat cu personajele romanelor de nenumărate ori. Pentru că îl pomenește pe Kafka tot de nenumărate ori, pentru că scrie al naibi de bine. Pentru că descrie Bucureștiul cu străzile lui vechi, cărora le duc dorul ăla năpraznic.

Cartea care m-a făcut să rămân cu un oftat în suflet, "Gemenii". Îmi e greu să aleg doar un citat, am să încerc totuși.

"Erotismul meu intrase într-o fază de inhibatie agresivă. Totul era paradoxal, irezolvabil. Căutăm prin cărți sau albume de artă pasaje erotice și nuduri, dar, pe de altă parte, ceva în mine se împotrivea acestor impulsuri. Mi se părea că eu sunt cu totul diferit de ceilalți, că dragostea și tot ce ține de ea nu e pentru mine, că eu merg pe un drum care mă va duce mult dincolo de condiția umană banală. Ba chiar, prin tendinţa de absolutizare pe care-o resimţeam atunci atât de puternic, am început să cred că tocmai erotismul e ceea ce-i împiedică pe oameni să se realizeze, că dragostea şi deci femeia sunt cauzele banalizării, ale eşecului."

Poezia este scrisa de Rainer Maria Rilke,

Singurătate

Singurătatea ca o ploaie-mi pare,
Din mări ea suie către înserare;
Şi din câmpii pierdute-n departare,
Suie la cer statornicu-i lăcas
Şi-abia din cer se lasă pe oras.
Şi plouă-n ora vag crebusculară,
Când toate străzile spre zori se-ndreaptă,
Când trupuri ce nimica nu aflară,
Dezamagit si trist se trag deoparte,
Când oameni care se urasc de moarte,
Dorm în acelaşi pat, atât de-aproape;
Singuratatea trece lin pe ape.

Mă bucură să descopăr că obsesiile mele sunt efemere, şi deci, idolul lirerar este înlocuit cu altul, ciclul repetându-se. Mă liniştesc, deja deveneam uşor patetică pentru cei din jur.

Santa Claus is coming to town

2011-12-19T18:41:00.000+09:00

Regăsirea în trecut - fotografia pe film

2011-12-18T15:49:00.000+09:00

    Nu am multe poze din copilărie, câteva de la botezul făcut acasă, pe-un ger teribil în București, lipsite de contrast, alb-negru (pe vremea aia poza color reprezenta un adevărat lux) probabil, developarea a fost făcută de-o mână nepricepută, într-un "laborator" de cartier. Se distinge o momâiață, cu forme de nedeslușit. Doar într-o singură fotografie, poți recunoaște gura căscata într-un urlet de supărare, momâiață prinzând contur, și astfel, putând fi asemuită unui prunc. Mi s-a spus că acel copil urlând de furie, eram eu. N-aș fi putut să tăgăduiesc cele susținute de familie, era ciudat, nu mă puteam indentifica cu acea ființă aproape lipsită de formă. Cu timpul, am consimțit, am reușit să accept. Acum, acele fotografii rămân printre puținele amintiri concrete care-mi zugrăvesc perioada de pruncie. Amintiri tangibile, și mă surprind că sunt nostalgică ( după ce?) privindu-le.

Tot acolo, acasă, părinții își țineau amintirile scrise cu lumina pe hârtii cartonate, într-o geantă din piele moale, veche și plină de zbârcituri, de-un albastru indigo. Dacă închid ochii, îi pot simți mirosul acela dulceag de mucegai și praf, amestecându-se cu miros de hârtie învechită, este mirosul amintirilor. Țin minte că îmi făcea o plăcere nemaipomenită să scot geanta din dulap, și să rătăcesc printre fotografiile părinților, imagini din tinerețe, chipuri încrezătoare, priviri surprinzător de înțelepte. Unele înfățișând oameni cu o atitudine timorată, alteori, dimpotrivă, ochi ce trădează entuziasm, sclipiri de geniu. Fotografii pe film, fotografii alb-negru.

    N-am avut aparat de fotografiat în casă, al nostru. În dulapul unde-și avea locul geanta cu amintiri, undeva în spate, prăfuit și uitat de toți, după un teanc de lucruri uzate și nefolositoare, departe de-a fi putut zări cu ușurință, se află un aparat de fotografiat vechi. Știam - posibil să fi auzit vorbindu-se despre asta-, că aparatul fusese al bunicului, adus dintr-o delegație în Rusia. Să fi fost un Zenit?! Nu știu. Era defect. Simțeam un imbold naiv, inconștient și nestăpânit de-a încerca să repar aparatul. Gânduri tăinuite, nerostite și nestăvilite pe care mi le adeveream atunci când rămâneam singură acasă. Scoteam aparatul și îl demontăm. Eram sedusă de
fiecare parte componentă. În deosebi, mă fascina diafragma și obiectivul.

   Evident, am sfârșit lamentabil prin a distruge aparatul, și a-l îndesa și mai bine prin rafturi, ferit de priviri nedorite. Nu cred că pe vremea aia eram capabilă să înțeleg valoarea unui astfel de obiect, cert este că imaginea aparatului prăfuit, dezmembrat, și abandonat într-un colț din casă, m-a urmărit vreme îndelungată.

    Poate atunci s-a declanșat dorința mea de-a avea un aparat analog, de-a face fotografie alb-negru. Posibil să fi fost o dorință la un nivel subconștient, deoarece după întâmplarea evocată mai sus, după ce am reușit să asasinez aparatul de fotografiat și să scap fără a fi pedepsită, am uitat cu desăvârșire. Anii s-au grăbit să treacă pe lângă mine, perioada edenică a copilăriei m-a părăsit poate prea curând, și-am pășit într-o lume pragmatică, tot mai tehnică, digitală și automată, o lume în care a fi subiectiv înseamnă a fi luat de fraier. M-am osândit în gânduri zbuciumate și-am zămislit în taină, mici dorințe cu odor de idealism.

    Târziu, am primit în dar, primul meu aparat de fotografiat, un Pentax analog. Eram de-a dreptul încântată, țineam în căușul palmelor o dorință ce nici nu îndrăznisem să o șoptesc. A fost o perioadă frumoasă, în care m-am jucat de-a fotograful amator cu fotografia pe film. Pentru o novice ca mine, filmul a fost un mediu anevoios, reușind cu greu să "scriu cu lumină" așa cum doream. Am renunțat poate mult prea ușor, invocând motive frivole. Am trecut la digital, și asta a luat numele de Canon. E limpede diferența și ușurința pe care ți-o oferă camera digitală, faptul că poți vizualiza în timp real imaginea fotografiată, te ajută să-ți însușești și să împletești teoria cu practica, într-un ritm mai rapid.

    Ceea ce m-a făcut să mă reîntorc către prima dragoste, să mă regăsesc în fotografia pe film, să scot pentax-ul umbrit de interesul meu pragmatic pentru fotografia digitală, au fost două vorbe citite într-o carte: "fără masură”.Poate uneori sunt ignorantă, ma preocupa lucruri superficiale, și poate duc o viață mediocră, dar asta încă își găsește justificare. În schimb, pentru a avea iluzii mediocre nu există nicio scuză.

Să vedem cu câtă insuflețire și entuziasm rămân după prima developare.

"Nimic nu ne oprește să visăm "fără masură". "

Sugestiv?!

2011-12-11T21:34:00.000+09:00

Cafeneaua de lângă gară

Conversaţii colorate

2011-12-05T12:14:00.000+09:00

Culori

Cu o atitudine atotştiutoare de soră mai mare.

Erika:   - Ce culoare are haina asta?

Lisa:    -   Portocaliu.

Erika:   - Greşit! Haina are culoarea apusului.

De ce sunt nori pe cer

Teorii la ceas de seară

Erika: -   Lisa, tu ştii de ce sunt nori pe cer?

Lisa:   -   Nu.

Erika: -   Norii ies din hornuri şi se aşează pe cer.

Lisa:   - ...

Erika: - Da, norii sunt albi şi sunt pe cer ca să-i bucure pe oameni.

Lisa:   - ... ( plictisită de filozofia Erikăi, işi curaţa unghiile de la picioare)

Nemulţumită de lipsa de interes manifestată de sora mai mică, izbucneşte;

- Of, Lisa, nu inţelegi nimic. Nu-ţi mai povestesc niciodată.

De ce iubesc România?!

2011-11-29T15:57:00.003+09:00

   Acest articol nu vine în urma unei inimi pline de entuziasm și patriotism. Pe 1 decembrie nu ascult imnul național și nici steagul nu-l proptesc în față porții. La auzirea "Deșteaptă-te romane" nu tresare în mine nimic și nici ochii nu mi se umezesc.

     Dar ce înseamnă patriotism? O definiție din dex ne-ar spune că este un sentiment profund de dragoste și devotament pentru parie și popor. Un atașament sincer, o atitudine de sacrificiu. Să-mi fie cu iertare, dar n-am dus o viață de abnegație cât am locuit în România și nici după ce am părăsit meleagurile natale.

Iubesc România?

    Întrebarea s-a strecurat ca o nimfă în mintea mea, și a rătăcit printre gânduri fără să-mi mai dea liniște.

Ce este România pentru mine?

   România este locul unde mi-am lăsat prietenii și familia. Prieteni cu care îmi face plăcere să țin legătura. Îi citesc pe facebook și le urmăresc blogurile. Uneori scriu tâmpenii, alteori fac lucruri mărețe. Îmi iubesc prietenii. Pe cei cu care am copilărit, când în veri secetoase ne scăldăm în lacul murdar, plin de mâl și alge din apropierea blocului ignorînd pedepsele și amenințările de acasă. Când primăverile pângăream parcul Voinicelul, scormonind fiecare colțisor cu o curiozitate naivă. Iernile ne băteam cu zăpadă și ne făceam "case ca eschimoşii" din bulgări uriași, degerandu-ne mâinile și picioarele. Prietenii din școală, când împărțeam un covrig în trei și citeam înghesuiți într-o bancă, revista Liceenii. Vorbeam în șoaptă despre personaje dragi din romanele celebre de dragoste pe care le citeam ascunse de ochii părinţilor, în seri târzii, la lumina stinsă a unei veioze. Prietenii cu care chiuleam de la mate și fumam țigări ieftine într-o cafenea de ultima mână.

     România este dorința, necesitatea, bucuria de-a avea prieteni români și aici, la capătul lumii.

     Românii, acei oameni care știu să glumească într-un fel aparte. Am să vă rog să mă suportați cu încă un citat de Paler, chiar de risc să devin agasantă, n-aș putea s-o spun mai bine ca dumnealui: "Romanii preferă să facă haz de orice necaz și să-și amenajeze un talcioc pe orice golgota." O să-mi permit o generalizare, prefer de-o mie de ori hazul de necaz în fața seriozității cu care privește japonezul orice situație.

   România și limbă romană. Este singurul mod în care mă pot exprima natural, fluent, atât verbal cât și în scris. Oricât pașii mei vor rătăcii prin lume, intotdeaua am să tresar la auzirea unor cuvinte românești, cum mi s-a întâmplat pe un aeroport european, unde o bunică rotunjită, cu basma și câteva traiste la îndemână, își striga nepotul:

   - Dorulet, vino la mamaie să-ți dea un cornuleț.. (Dorulet fiind un bărbat înalt, zvelt, și cu o iubită la braț.)

     România înseamnă Bucureștiul de vis și de coșmar (vorba arcadiei). Bucureștiul din amintiri. Bucureștiul de ieri, acel București din copilărie. Iubesc acest oraș. Aș spune chiar că îl divinizez, dar cu siguranță v-aș părea o ciudată. Încerc să îl regăsesc în orașul în care locuiesc acum. O intersecție, un colț de stradă, o clădire, strada pe care am copilărit. Ştiu, e doar o iluzie, Bucureștiul mizerabil, plin de praf, poluare și noroi. Bucureștiul fermecător, Lipscanii, bătrânul Cişmigiul, Magheru, Unității, răposata Piață Obor, străzi care-mi rămân dragi și pe care, cu siguranță, nu voi reuși să le indentific nicăieri în lume.

   Bucureștenii, oameni minunați, frumoși, veseli și deschiși. Bucureștenii grăbiți, nervoși și urâți. Chipurile unor oameni care rămân zugrăvite undeva în amintiri lăuntrice.

   România ar trebui să însemne peisaje care-ți tăie respirația, tradiții și obiceiuri, folclorul și straie populare. Am fost copilul Bucureștiului, fără rude la țara, n-am asistat niciodată la pomana porcului, n-am văzut cum se taie o găină și nici măcar nu știu cum se fac ouole încondeiate. Habar n-am cum arată un sat în ajun de sărbătoare. O să spuneți că sunt ignorantă. N-aș putea să vă tăgăduiesc gândurile, dar în București este un talmeș-balmeș de tradiții și obiceiuri între clădirile de beton și modernizare. Nimic înălțator, nimic care să te facă să tresări. Cât despre peisaje, sincer vă spun, nu am apucat să-mi văd țara. Am reușit să ajung în câteva orașe, pe vremea când îmi căutăm succesul la festivalurile de muzică din țara.

     Ce doresc să evidențiez cu asta? Faptul că n-am avut ocazia îndeajuns de-a cunoaște România cu adevărat. Și atunci, se poate vorbi despre dragoste de țara?

     România înseamnă dor! Dorul acela năpraznic care câteodată lovește în mine fulgerător. Dorul se naște din amintiri. România înseamnă dor și amintire. Dorul de țara prinde viață din atașament.

     De mă veți întreba de ce nu iubesc România, n-aș ști ce să vă răspund. Poate mulți alții vor striga cu voci mâhnite, mânioase, impetuoase: corupție, furt, sărăcie, țigani, câini vagabonzi, mizerie, politică, spagă, servicii medicale execrabile, cerșetori, poluare, indiferentă. Aș avea să-i reproșez un singur lucru, atunci când eram chinuită de îndoieli, mi-a deschis larg porțile și m-a poftit afară: Du-te fetițo, du-te-n lumea largă, pleacă de-aici.

     Poate răspunsul la întrebarea din titlu ar fi trebuit să vină simplu, fără emfază, cum ar fi fost firesc: "Da, iubesc România, pentru că este locul unde m-am născut. Este normal să o iubesc."

     În loc de final, pentru că n-am făcut nimic concret pentru țara mea, astăzi am îmbrăcat un costum popular pentru prima data. Și poate pentru câteva clipe m-am simțit ca o tărăncuţa, mă simţeam precum Vitoria Lipan, o Victorie care are puternic înrădăcinate tradițiile strămoșești. Eu eram Mara cea pragmatică, puternică și tenace. Eu eram Catrina Moromete, evlavicioasă și supusă. Eu eram Florica, fata săracă dar care îi sucise mințile lui Ion.

Eu eram România.

La mulţi ani România!

Whisky, boots şi inspiraţie...

2011-11-17T21:38:00.000+09:00

Am vrut să continui în titlu, dar aş fi făcut un rând mult prea lung şi nu asta îmi doresc. Aşadar、continuarea "...inspiraţie zero barat".

Să le luăm pe rând.

Whisky, oh da, whisky. Whisky cu gheaţa, whisky cola, whisky ieftin, ăl' cel mai ieftin şi mai nasol, luat guri mici, direct din sticlă ca un betiv profesionist sprijinindu-se pe gura şanţului. Whisky care-mi face gura pungă şi mă-ndoaie de mijloc într-o strâmbatură de toată frumuseţea. Mă-ndrept repede.

Lumea asta este plină de minţi îmbibate de prejudecăţi şi convenţii adânc înfipte în noi toţi. Povestea Paler într-o carte despre paradoxul lui Oscar Wilde: "Daţi-i omului o mască şi să vă spună cine este". După o mască care ne-ar ţine identitatea ascunsă, ne-am dezbraca de toate preconcepţiile. Consimt ca noi toţi am putea fi sinceri, doar in spatele "măştii", altmnteri am tremura de frică că vom fi arătaţi cu degetul de întreaga societate.

Mi se face rău, " The Rose" fără doar și poate e cea mai frumoasă melodie de dragoste. De ce femeile aseamănă trandafirii cu dragostea?! De ce bărbații dăruiesc buchete de trandafiri roșii iubitelor?! De ce visează femeile la dragostea imposibilă din romanele pe care le citesc în adolescentă precum niște gâște înamorate. Simt cum whisky-ul alunecă lin, îmi arde măruntaiele flămânde. Paharul gol e ca o inimă frântă, e gol dar se umple la loc. Nu-mi plac trandafirii și nici dragostea care te-ndeamnă să dăruiești trandafiri. Ăsta e clișeu. Of, dar oamenii adoră clişeele. Nu-mi plac oamenii care visează la o dragoste utopică. Deși, adesea mi se întâmplă să mă agat de niște vise irealizabile, poate nu sunt în măsură să-i urăsc pe alții ci ar fi suficient să mă urăsc pe mine. Eu nu mai văd, nu mai aud clipa care a trecut. Mă agăț cu disperarea unui dement de clipa ce încă nu s-a ivit.

Whisky, și cuvintele curg mai ușor.

Simt cum mă apucă greața doar gândindu-mă că vine februarie cu minunatu-i Valentine's Day. Și cum japonezul împrumută tot ce ține de americani, o să încarce magazinele cu inimioare, o să scalde tot peisajul în roșu aprins. Florăriile o să-și îndese pe trotuar aranjamentele florale și bineînțeles, trandafirii cu dedicații siropoase. O să ne contamineze pe toți cu tot soiul de melodii dulci ca și ciocolata din cutiile confecționate special pentru marele eveniment al dragostei. O să ne molipsim de gripă înflăcărată, uitând ce ne-am promis înșine și-o să ne înghesuim să ne umplem coșurile cu daruri. Nu-mi place ciocolata așa cum nu înghit nici perioada sărbătorilor de iarnă. Când pentru japonezi Crăciunul vine de pe 1 noembrie și-o ține într-un crăciun până ți se face lehamite.

Am pornit petrecerea de una singură, abrupt, lunecos, cu sinceritatea de mână. Na-na-na-na. So what?!

Chit că mâine dimineață o să-mi plâng în pumni de necaz și migrene, în seara asta o fac lată și-mi bag bocancii, ca să nu mă mai doară picioarele. Sticla de whisky zace goală pe podea. Am vărsat mai bine de jumătate din conținut în chiuvetă. Unii-mi spun că în sfârsit mă maturizez, alţii se amuză că-mi simt obrajii inroşiţi de palmele care mi le tot iau din jur, arătându-mi cum arată adevărata realitate, nu cea din gândurile mele idealiste. Dar loviturile nu fac decât să plămătească-n mine revolta, răzvrătirea, mânia. Şi mă întreb retoric: locul meu unde este?!

Da, bocanci sau boots. Red cherry boots. Am vrut boots! Mi-am luat boots. Dacă tot trec prin nenumărate schimbări, am zis să fie și cea de stil, ca să am o imagine cât mai clară. N-am găsit red cherry boots la noi în sat, așa că precum nea' Vasile, m-am așezat la computer și am comandat online bocancii. Și-am așteptat cu sufletul în agonie să-mi vină pachetul. L-am deschis cu nerăbdarea unui copil în dimineața de Crăciun, sfâșiind ambalajul, devorând cutia și ajungând la conținut cu mâinile sfredelite și cu transpirația preligându-se pe tâmple. Cu răbdarea deloc cuminte, le-am azvârlit în picioarele goale, admirându-le. Cum sunt începătoare în shopping pe net, am nimerit bocancii cu un număr mai mare. Na! Vreau schimbări, iată schimbări. De azi port numărul 39. Nici măcar cu șosetă groasă de lâna n-a mers. Tot îmi înoată picioarele în ei. Mai contează?! Am red cherry boots, sunt cul. De-acum o să atrag și mai tare atenția, nu era de ajuns că sunt gaijin, acum o să fiu gaijin-ul care-și târșâie bocancii. Uite, ce frumos strălucesc ei în lumina neoanelor, ca două cireșe amare coapte, ca două cireșe dulci strivite, ca doi gândaci grași cu burțile pleznind. Ce să mai zic, doar privindu-i mă trec fiori de fericire.

Inspirație.

Iată un subiect mai delicat. Pe inspirația asta nu poți s-o suni, să-i spui că îți lipsește, s-o chemi pe la tine, să vă tăvăliți puțin prin așternuturile imaginației. Nu-i poți da nici sms și nici like pe facebook. Inspirația o asemăn cu Don Juan. Apare când te aștepți mai puțin, îți sucește mințile îndrugând minciuni frumoase, te scoate din mediocritatea anostă în care zăceai de vreme bună. Ți se dăruiește fără rușine, fără rețineri ca o himeră efemeră. Și-atunci, o prinzi în brațe și încerci să sorbi din ea și ultima suflare, cuvintele înșirându-se cuminți, lin și frumos, pe fila albă. Și-apoi dispare, așa cum a venit, lăsându-te în mocirla searbădă în care te zbați și cu sufletul chinuit.

Eu n-am nici stil, nici umor. Nu știu să fiu ironică și nici măcar nu știu să scriu cu sensibilitate și exaltare. Sunt prozaică. Dar așa cum sunt rândurile mele: disparate, scrise într-un stil comun, fade, fără culoare și armonie, pline de scame, sunt rânduri pe care am nevoie să le scriu. După ce îi citești pe Cehov, Paler, Miller, Marquez și alții, realizezi cât de mărunt ești și-ți vine să arzi tot ce ai scris până atunci. Însă, potrivit teoriei lui Gladwell (care susține că în 10.000 ore poți deveni profesionist în orice domeniu), mulțumesc celui care mi-a dat să citesc, îți amintești că Cevoh scria din adolescentă, publica într-o revistă de umor, fiind plătit pentru fiecare rând pentru a-și întreține frații. Cu cât publica mai multe rânduri, cu atât câștiga bani de pâine și poate, și o felie de salam. Pe scurt, exercițiu. Ceea ce mie îmi lipsește cu desăvârșire. Dacă inspirația apare ca un văl misterios, exercițiul înseamnă să renunți la trândăvie și să-ți tocești fundul și buricele degetelor mâzgălind întruna.

Îmi închei monologul din seara această. Mă duc să-mi lustruiesc "the red cherry boots" și să arunc naibi sticla de whisky pe geam.

De vorbă cu Erika

2011-11-09T23:35:00.000+09:00

Povestea lunii albastre

Deja putem să vorbim de toamnă în Japonia. E peisajul pe care-l descriu atâția oameni cu maestrie artistică, cu dor și pasiune. cu lacrimi și suferință. E toamna cu frunze arse, e noaptea liniștită cu lună albastră. E mirosul mării după ploaie, liniștea se strecoară printre casele care încă luminează palid cartierul. E mânuță firavă care se cuibărește în palma mea făcută cauș. Merge tiptil, aproape lipită de mine, întoarce capul și privește în sus. După ce pătrundem întunericul și ne croim drum către casă, continuă să privească în sus, se oprește în loc și-mi face semn să mă apropii. Mă așez lângă ea și o întreb ce este. Îmi șoptește la ureche cu vorbă sfioasă și cu teamă:

- Mamă, tu ai văzut? Ne urmărește luna!

Scăpăm de mustrări fiind sinceri

- Hai mamă, chiar trebuie să te superi?! Doar ştii că te iubesc mult!

Aoi Teshima

2011-11-08T21:07:00.001+09:00

Din ciclul: " Iată dovada, mă mai uit la televizor din când în când, vă rog, nu mă ignoraţi", fiind în continuare un copil ascultător, pe NHK みんなの歌, am descoperit-o pe Aoi Teshima- Elephant.

Aoi Teshima( 手嶌葵) născută pe 21 iunie 1987 în Hakata, Fukuoka.

S-a facut remarcată în 2004 la un concurs de amatori interpretând piesa Rose.
A început colaborarea cu regizorul de anime Goro Miyazaki, înregistrând muzică de film.

În 2006 apare primul ei album Gedo Senki Kashu, vândut în peste 55.000 exemplare. Urmat în 2007 de albumul Haru no Kashu, în 2008 Niji no Kashu şi albumul Kokurikozaka kara Kashu, în 2011.

おやすみ。

De octombrie

2011-11-06T16:36:00.000+09:00

Kawa no nagare no you ni ( Like flowing of a river)

2011-10-21T06:53:00.001+09:00

Atunci când somnul îţi este tulburat şi ziua a trecut de multă vreme în nefiinţa, afară e pustiitor de frig şi întuneric. Pe cer, luna stă să cadă, pâlpâie cu lumina-i palidă, se agată cu fire invizibile de boltă. E dezolant de linişte.
Ai epuizat toate încercările de-a adormi, n-ai de ales, îţi faci de lucru pe youtube, asta ca să nu cazi pradă unei crize în miez de noapte.

Kawa no nagare no you ni
este unul dintre cele mai cunoscute cântece enka. A fost compus de Akira Mitake, versuri Yasushi Akimoto, interpretat de Misora Hibari.

Este adesea cântat de mulţi artişti dar parcă nimeni nu îl poate reda cu atâta graţie, emoţie şi pătrundere precum a reuşit Misora. Ea va rămâne luminată de propria-i strălucire.

Printre alţii, am dat de nimeni alta, româncuţa noastră soprană, una dintre cele mai renumite cântăreţe de operă din lume. Dar bănuiesc ca asta o ştiţi deja. Angela Gheorghiu.

Nimeni nu e perfect

2011-10-18T16:33:00.000+09:00

Ieri mi s-a întâmplat un lucru ciudat. Uitasem geamul mașinii deschis și fredonam cd-ul ascultat și reascultat cu o interpretă de enka. Opresc la stop și tot fredonând, bătând ritmul cu degetele pe volan, simt că cineva mă privește în partea dreaptă. Făcând o paranteză, într-un orășel de provincie, cum este cel în care locuiesc, să vezi străini este ca atunci când vedeam mașina de carne acum 25 ani. Te freci la ochi, te ciupești de braț să fi sigur că nu visezi și îți spui:
Băi, ăla e chiar un gaijin!

Când întorc capul (recunosc curioasă) un domn la vreo 70 ani, mă privea rânjind grosolan, iar sub razele soarelui, doi dinți argintii străluceau ca doua bijuterii veritabile. Purta un maieu alb, pe brațul stâng având un tatuaj cu un desen ilizibil. Își trece limba peste buzele subțiri, uscate și îngălbenite de tutun și-mi trimite un sărut ce m-a făcut să îngheț. Văzând că n-am nicio reacție, rânjește din nou și mă complimenteaza:

- Ooii, kawaii ne!

Nici de data asta n-am putut reacționa, rămăsesem cu gura întredeschisă între zâmbet și strâmbătură. De data aceasta îmi strigă:

- America?! America?! Puriti! ( din engleză: pretty)

Și îmi mai arată un rânjet fermecător.

M-a trezit șoferul din spate când m-a atenționat cu un claxson scurt! Era verde deja!

Regret lipsa mea de reacţie de ieri, azi mi-am amintit nişte vorbe ce nimeni şi nimic nu le poate tăgădui veridicitatea: Nu există bărbaţi care face dragoste prost ci femei care nu ştie să iubeste.

La naiba, nici in Japonia nimeni nu e perfect.
O dedicaţie specială pentru domnu' în maieu şi tatuaj pe braţul stâng din strada Midorimachi, în dubiţa albastră, fără numar:

Kemono no Souja

2011-10-10T20:43:00.000+09:00

Ca să nu fiu catalogată drept ignorantă, iată dovada, mă mai uit din când in când la televizor. Şi ca orice copil cuminte, nu urmăresc emisiuni pentru adulţi ci anime.

Înainte să fie anime, Kemono no Souja reprezenta numele unei serii de manga scrise de Nahoko Uehashi.

M-a vrăjit fetiţa cu părul si ochi trişti verzi. Fetiţa Erin, prietena dragonilor.

Mai multe pe wikipedia

Ganduri de om mare

2011-09-19T14:28:00.000+09:00

- Mamă?

- Da.

- Mamă, de ce plâng şi oamenii mari?

- .... ( ridic privirea şi mă uit la ea)

- De ce plâng? pe ei nu îi ceartă nimeni!

Cri, cri, cri

2011-09-17T17:11:00.004+09:00

" Toamnă gri.

Nu credeam c-o să mai vii "

Aaaa, nu. N-am să recit acum balada greierului, nu.

Vroiam să spun că sâmbăta trecută am fost să văd marea. Dar marea nu mai era acolo. Murise. În locul ei, cineva, o mână nepricepută, desenase o imitaţie de un inegalabil prost gust. Mâna stângace înlocuise graţia cu rigiditatea şi pacea cu încordarea. Această mare era sălbatică, mă privea ca un vultur pregatit să-şi inhaţe prada. Am blestemat în gând acea mană criminală.

Nu se auzeau pescăruşi şi nici valuri spărgându-se la mal. Nisipul era doar o pulbere de carton.

Priveam masa aceea uriasă, copia mării, mişcătoare, ca un animal uriaş, cu mişcari agonice şi mi-am amintit versurile unui scriitor:

" În ostilitate, în nisip, în vânt

Concesiile ne sunt cenzurate.

Tu vii cu intimitate şi sarcasm apaş

Îngânând un ovoid, încorsetând aroganţa,

Ovoidul e carnivor, aroganţa e carnivoră

Şi te strecori de frică printre degete

În ostilitate, în nisip, în vânt "

Cri, cri, toamnă, tu vii.

Cicadele au murit în zbor cu aripile frânte. Cântecul greierilor îmi preface sufletul în pulbere de aur, în nisip, în vânt.

4 ani

2011-08-31T20:54:00.000+09:00

Cuvintele nu mi le găsesc. Tot ce am acum în minte: aseară îi fac observaţie. După câteva secunde, Erika îmi spune:

- Hai mamă, te superi acuma când vine ziua mea?!

La mulţi ani feţită! Îmi faci clipele minunate!

Miroase a septembrie

2011-08-30T19:26:00.001+09:00

    Oraşul miroase a moarte. Marea are cel mai mult farmec când moare. În septembrie începe blândă petrecere a morţii.

   Miroase a frunze galbene de plop, căzute prin toată curtea şcolii. Le culeg împreună cu Marius, un puşti din bloc, mai mare cu câţiva ani decât mine. Nu ne mai săturăm, mireasma frunzelor proaspăt moarte ne intră prin pori, în celule. Ne facem culcuş galben, ne învelim în galben, ne contopim cu galbenul şi simţim fiorul pământului umed. Plopii mor, frunzele şi-au început dansul morţii, pământul aşteaptă hrana morţii.

     Miroase a picături mari de ploaie. Ploaie lipsită de văz, de auz, miros sau gust. Ploaia nu simte, ploaia aduce agonia, disperarea şi moartea. Plouă peste Rosetti, picăturile se lovesc de trecători. E frig! Din staţia autobuzului, privesc statuia omului politic. Ploaia nu pare să-i tulbure liniştea, stă pe fotoliu, meditând la buchetul de flori veştejite din mâna dreaptă. Cineva are grijă să aibă flori zilnic, întotdeaua flori moarte, ca însăşi statuia de pe piedestal. Bluze subţiri udate. Pielea se înfioară, sâni de nubile, ca nişte pui zgribuliţi, bat cu ciocurile prin cămaşa albă. Ploaia naşte dorinţă.

     Mirosul dulceag al umbrelor proiectate de lumina palidă a lampadarului, pe perete. Aşternuturi mototolite, miros de şoapte, piele umedă, transpiraţia dorinţei se scurge pe spatele ei.

     Inconfundabilul parfum de tabac şi votcă, când mă întorc acasă, sub florile de castan sălbatic, curiozitatea mă împinge şi trec pragul cârciumii din colţ, mă lovesc de-un decor de fum gros, înecăcios, ţigări fără filtru şi romul, cu o dulce mireasmă, ce încălzeşte atmosfera. Mirosul rânced al cărnii fripte pe grătarul mizerabil, plin de cenuşă, unde mititeii sunt pârliţi de formă, suculenţi, dar al naibi de gustoşi, serviţi pe-o bucată de carton, înjunghiaţi de-o scobitoare, lângă o pată de muştar, palid şi vizibil înmulţit cu apă, alături de-o bere amară, ţap sau halbă, ieftină ca de altfel toate din jur.

     Mireasma aleilor din Cişmigiu. Pe marginile cărora arborii mor, arşi cu cristalele de zăpadă în nopţi friguroase, toamna a ros foile prinse de tulpină, sugându-le seva, prefăcându-le în umbre, triste himere. Au rămas doar frunze uscate, dar într-o coloristică fermcatoare. Spre vârful ramurilor, acolo unde soarele joacă leneş câteva frunze de-un roşu ameţitor, ce încă n-au apucat să se piardă, coborând spre tulpină, nuanţele se îmbină atât de armonios, trecerea fiind abia perceptibilă, acum sunt pictate în nuanţe de roşu de Veneţia, pe alocuri pensula scăpa stropi de violet şi mai jos, acolo unde ramurile îşi pierd din bogăţie, o combinaţie de coral şi verde permanent, împletindu-se în drumul lor, atingând în bătaia vântului, jucăuş, tulpină pământie.

   Mirosul lacrimilor ascunse sub palmele subţiri şi înecate de sughiţuri mute. Sufletul chinuit arde pe jugul suferinţei. În urma lui rămâne cenuşa spulberată de vânt. Cerul miroase a suflet, sufletul miroase a cer.

   Mireasmă morbidă, durere, necaz, suferinţă, durere amară, chinuitoare, care-ţi sferdeleste măruntaiele, ropotul ploii, chinul, emoţia, fericirea, chicotul femeilor, tinereţe, melancolie, nopţi sălbatice, pământ fierbinte, pete de rugină, vălătuci de fum, dantelă, incandescentă.

     Miroase a oraşul rasturat, o lume rasurnata, durerea şi lumina te devorează, carnea explodează, oasele se zbat, totul trece în nefiinţă. Miroase a nopţi pierdute cu inconştientă, cuvinte nebuneşti aleargă prin tine. Lumea întreagă începe să frământe. Sufletul se renaşte din cenuşă spulberată de vânt, mici particule lipicioase se contopesc, renaşti din frunzele moarte, pline de mucegai.

Miroase a toamnă.

Demodat

2011-08-15T17:05:00.001+09:00

E o zi de luni după-amiază.
O zi de luni care se deosebeşte de toate celelalte după-amiezi de luni, seamănă mai mult cu o zi de duminică după-amiază. Adică nu fac nimic deosebit. Şi-mi dau seama de existenţa-mi demodată.

Da, sunt demodată! Ştiu, o recunosc. Nu este nevoie să mi se spună. O ştiu, curge prin mine, anevoios. Dar mai bine demodat şi fericit, decât să trăiesc o viaţă care nu este a mea. Cum spune Miller: "Sunt înnebunit pentru că mor atât de repede. Fiecare secundă contează.” Fiecare secundă contează cum o trăieşti, demodat sau nu, fericit sau nu. Între demenţa şi normalitate. Între delir şi extaz. Între nesimţire şi răutate.

E atât de cald în orele de vârf, asfaltul clocoteşte călcat în picioare de nepăsarea vremii. Eu stau pe marginea bordurii şi visez lângă o sticlă de ceai călâie. Cerul e calm, norii deloc agitaţi. Pe stradă, acolo s-au născut primele introspecţii, zămislite din inocenţa vârstei fragede. Şi mă cuprinde spaima, spaimă lucidă şi conştientă. Spaima naşte demoni şi îngeri fără aripi, îngeri ce nu îşi pot lua zborul. Visătoare, cu teamă de moarte. Există oare visător fără teamă de moarte? Acela este un fericit, el va zgudui universul, va găsi nemurirea. Aşa cum clasicii nu mor. Dar nici fericiţi n-au fost.

Sunt demodată, scrie cu litere mari pe asfaltul topit, în urma paşilor mei. Port tenişi demodaţi, blugi tociţi şi îngălbeniţi de soare. Nu port ochelari de soare cât jumătate de faţă, nu îmi vopsesc părul blond. Nu-mi plac botinele şi nici talpa ortopedica. Dacă e să fie pantof cu toc, aleg tocul clasic. Da, sunt demodată. Nu-mi vopsesc unghiile cu ojă roşie şi nici nu port lenjerie intimă cu dantele. Nu petrec ore la solar şi nici plajă nu fac, îmbrăcată sumar. Prefer o seară pe canapea cu un pahar de vin şi-o carte în locul celei din club. Ascult muzică demodată, prefer rock-ul vechi în locul dance-ului ultimilor ani. Prefer o bere ieftină într-o cârciumă dărăpănată în locul cinei somptuase, la lumina lumânărilor. Prefer o carte demodată în locul cărţilor mult prea mari, mult prea groase şi mult prea colorate, ieşite din tipar ca ciupercile după ploaie. Îmi plac bărbaţii demodaţi, care nu trag de fiare la sală şi nici nu îşi pensează sprâncenele.

Azi buza palidă s-a răsfrânt. Dorinţa stiga după o ţigară. Putea să fie şi Carpaţi sau Mărăşeşti, tutun să fie. Dar n-a fost. Până ce şi gândul e demodat.

În această după-amiază de luni, o după-amiază demodată, amintirile m-au copleşit din nou. Am auzit muzica şi dansul. Din nişte cutii mici şi negre, pe-alocuri ruginite, se scurge un lichid dens, vâscos, ca o meduză zdrobită. Lichidul amintirilor.

Până ce şi acest post e demodat!

2011-08-04T13:41:00.001+09:00

Erika şi Lisa, pe canapea, ca două fetiţe cuminţi ce sunt:

Foarte serioasă, pe un ton uşor superior, se adresează surorii mai mici:

- Lisa, poţi să plângi dacă eşti tristă.

Lisa îşi schimbă dintr-o dată mimica feţei, adoptând o înfăţişare necăjită cu nişte ochi trişti de mai mare mila şi cu colţurile gurii căzute, deschide gura şi scoate sunete ce vor să pară un plâns mâhnit. Capul uşor pe spate

- Uaaaa, eeeee (şi-un sughiţ)

Erika e în culmea fericiţii, râde în hotote, căzută pe canapea. Lisa uită că tocmai plângea şi o pufneşte râsul.

Scenă se repetă, cu câteva schimbări:

- Lisa, poţi să plângi dacă te doare.

Cu o grimasă de durere, se freacă pe-un genunchi:

- Uaaaaa, eeee, doalee (doare).

Hohote de râs, tăvălit pe jos ţinându-se de burtă cu mâinile. Se opresc cu greu din râs, se privesc şi încep, iar şi iar şi iar.

Ce constatăm noi aici?

1. Fetele au talent înnăscut.

sau

2. Învăţa să manipuleze.

sau

3. La alegerea publicului :D

Orihime si Hikoboshi (II)

2011-07-25T22:18:00.000+09:00

***

Trecuseră câteva zile de când mi-l prezentase tatăl meu pe Hikoboshi, şi totuşi, mă simţeam stingherită în prezenţa lui.

　Eram flămândă de-o curiozitate nebună să ştiu ce fel de persoană este, de ce îl pasionează atât de mult păstoritul, ce face acolo pe câmp în timpul zilei, dacă are familie, cum este zona în care a copilărit, cum este viaţa pe cealaltă parte a Căii Lactee. N-am îndrăznit să îl întreb, am sperat că o să vorbească despre sine, dar nu a abordat acest subiect niciodată. M-am gândit că poate nu îi face plăcere să povestească despre trecutul lui.

Dar Hikoboshi îmi vorbea despre mine. La început mi-a fost frică şi ruşine. Mă simţeam de parcă cineva mă dezbrăcase de kimono, mă descaltase de geta, îmi smulsese tabi şi-mi răvăşise părul prins în coc la spate, buclele curgând râuri peste umerii dezgoliţi. Iar acum mă privea, văzând absolut tot.

Ştia lucruri mărunte, la ce oră mă trezesc, câţi prieteni am, ce îmi place, ce fac seara. Ştia chiar şi faptul că uneori mă retrag în cel mai îndepărtat colţ din grădina palatului, mă aşez pe-un nor alb şi pufos şi privesc apusul simultan al celor şase sori. Cum rămân fascinată de măreţia cu care peisajul îşi întinde tentacule nemărginite, înecat în flăcări purpurii şi roşii . Cum mă răvăşeşte căderea lentă a aştrilor în marea de nori cu nuanţe violacee ca cearneala într-un pahar cu apă, şi atunci, lacrimi mari se desprind de gene, însoţite de suspine dulci ce îşi croiesc drum şi erup într-un hohot deloc stăvilit. Roşind puternic, l-am întrebat cum de ştie atâtea lucruri despre mine, dacă citeşte mintea oamenilor sau dacă vede viitorul. A clătinat uşor din cap, impasibil. Nu cunoştea viitorul şi nici nu putea vedea în mintea oamenilor.

- Ce ciudat! am rostit mirată.

　 În ochi i s-au aprins stele de foc. Expresia chipului i s-a schimbat, scânteia în jur cu privirea.

- Ciudat este că sunteţi interesaţi atât de mult de viitor. Când înăuntrul nostru este bine ferecat trecutul, chiar şi secunda de acum, peste o clipă va fi încătuşată, prinsă într-un glob de sticlă transparentă, perfect incoloră. Amintirile rămân în viaţă, la fel de clare, de limpede şi curate.

A rostit totul năvalnic, dintr-o singură suflare. Apoi cu o mişcare uşoară, şi-a îndepărtat de pe frunte nişte şuviţe de păr, sticlirea ciudata din priviri disparuse. Nu vroiam să-mi ştiu viitorul, nici măcar puţin. Am fost mai liniştită ascultând ce spune.

***

În zilele ce au urmat am început să ne întâlnim zilnic. La început ne vedeam la amurg, după ce îmi terminam munca din ţesătoria palatului, iar Hikoboshi reuşea să adune vacile de pe păşunea ca un lac întins. Mergeam împreună şi priveam apusul, lacrimile nu se mai rostogoleau pe obraji, mă ţinea de mână, priveam amândoi cum sorii scăldau cu o puritate izbitoare lanurile de orez. Era un spectacol inedit, o linişte deplină, şi cicadele asurzitoare uitaseră să mai cânte. Nimic nu mişca. Nici măcar vântul nu mai bătea. Doar prin aer răzbătea permanent aroma covorului verde, aşternut peste tot, de jur împrejur.

Devenisem inseparabili, ne contopeam în gânduri, fără prea multe vorbe. Întotdeauna ne petreceam timpul pe-o bancă în faţa lanurilor nesfârşite, vorbind. Discutam tot felul de lucruri, însă Hikoboshi nu-mi povestea mai nimic despre el. Uneori simţeam cum cuvintele-i zăboveau pe limbă, dar rămâneau nerostite. Nici nu doream să ştiu mai multe. Eu iubeam prezentul. Ajunsesem să-l iubesc cu adevărat pe el, cel din prezent. Şi cel ce îmi păstra amintirile vii, acolo în trecut. Şi el mă iubea pe mine, cea de azi. Era un lucru nemaipoment, să dăruieşti iubire şi să se reverse asupra ta o altă iubire, deloc puţină ca un râu curgând lin. Am ajuns să vorbim despre căsătorie, eu tocmai urma să împlinesc două zeci de ani şi simţeam că îl iubesc din toată inima.

Regele cerurilor, tatăl meu, Tentei şi-a dat consimţământul. Văzându-mă atât de fericită, a fost cu neputiinta să se împotrivească. Şi nici nu ar fi avut motive. Eram tineri, ne iubeam, urma să ne unim destinele, pentru totdeauna.

　　Ne-am căsătorit.

N-a fost o nuntă mare, după cum ar fi fost obiceiul. Eram totuşi prinţesa, fiica regelui. Dacă doream, puteam să am cea mai grandioasă nuntă, ca-n poveşti. Am refuzat, am dorit totul cât mai simplu cu putinţă. Cu siguranţă, Hikoboshi nu s-ar fi simţit în largul lui într-o sală imensă din palat, plină cu oameni simandicoşi.

　　Pentru noi nu era importantă ceremonia în sine, noi deja ne simţeam uniţi, inimile noastre băteau la unison, eul meu era eul lui. Aşa cu eul lui Hikoboshi devenea eul meu.

După ceremonia de căsătorie, am avut câteva zile libere. În zilele însorite, mergeam până lângă plajă, treceam prin păduricea de pini şi ne aşezam undeva la umbră, privind întinderea apei, marea era liniştită, cu valuri mici, spargandu-se duios la mal ca într-o rugăciune.

　　Uneori luam şi o carte cu noi. Nu conta ce, un volum de poezii, un roman de dragoste sau un manual. Hikoboshi adora să îi citesc. Stătea sprijinit de tulpina groasă a unui pin şi privea cu ochii larg deshisi, marea şi cerul. Asculta cu interes.

- Ai o voce foarte frumoasă. Îmi place cum citeşti, aşezat, liniştit.

Mă bucurau vorbele lui şi atunci continuăm lectura, uitând de timp. Îl priveam din când în când, în ochii lui negri, pătrunzători, se oglindea marea, valurile albe, cu o claritate izbitoare. Parcă în ochii lui exista o altă lume, o altă mare cu valuri albe şi un alt cer albastru pătat ici,colo de nori, un peisaj indentic cu cel pe care îl privea, oglinda irisului nu reflecta doar aceeaşi imagine, era o copie fidela a imaginii din lumea noastră. Nu înţelegeam nici eu foarte bine, dar aceasta era senzaţia pe care o simţeam. Atunci când nu citeam, stăteam unul lângă celălalt, adesea capul meu îşi găsea culcuş pe umărul lui.

　Eram fericiţi. Duceam un trai liniştit, lipsit de griji. Doar noi doi, fără a deranja pe nimeni.

A trecut toamna, iarna, vara, doar noi am rămas neschimbaţi, trăind cu aceeaşi intensitate fiecare zi. În timpul zilei ne plimbam pe alei sau prin păduricea de pini, odihnindu-ne sub umbra unui copac atunci când oboseam. Apusul îl priveam întotdeauna pe aceeaşi bancă,când se însera, nu se mai auzea nici un zgomot. Ne întindeam pe iarba verde şi moale, lângă tufisiurile de cosmos, cu floarea viu colorată. În liniştea aceea deplină, vântul şoptea la nesfârşit peste coapsa subţire, eu şi Hikoboshi făceam dragoste timp îndelungat. Ascunşi parcă de lume, vorbeam în şoaptă, el prisese în căuşul palmei sânul mic, fierbinte. Trupurile noastre ca nişte văpăi, luminau în întuneric, umbra privirii îmi mângâia pielea albastră, sidefie. Era minunat!

***

Îmi este frig, mâna cade inertă lângă corp. Lacrimi au curs în neştire, ochii şi-au pierdut frumuseţea, lumina trupului abia mai pâlpâie, o lumina gălbuie, moartă. Adorm şi te visez că eşti aievea, mâna ta se odihneşte peste sânul meu, chipul meu se oglindeşte în privirea copleşitoare. Şi doare, eşti doar amintire. Totul s-a destrămat ca o ţesătură uzată. Umbra ta albastră nu-mi mai îmbrăca trupul.

Regele s-a înfuriat pe noi, considerând că ne neglijăm treburile în palat, te-a izgonit şi ne-a sfărâmat în mii de cristale.

　　Totul este pustiu, nu mai e apus, soarele nu mai rasare. Nu mai sunt lanuri de orez aromate. E amar, e frig, mă întreb dacă mai trăiesc. Sunt bolnava. Ca o ultima dorinţă, în şoaptă îţi cânt:

Sasa no ha sara sara               　Tremură frunze de bambus

Nokiba ni yureru                     　Sub legănuş de streaşină
　
Ohoshi-sama kira kira            　 Doi astri lucesc imbratisati

Kin gin sunago                        Ca boabe de aur si argint

Doi ani

2011-07-23T06:30:00.000+09:00

ĂĂĂ, da. Doi. Doi ani. Pfff, când au trecut?

Era cât un ghemotoc, la propriu, două kile. Acum, vorba aia, are mama o mândreţe de feţita, cuminte foc. ăăă, nu, nu! Nu tocmai cuminte, neastâmpărată, puiuţ de leu, care sare cu colţii la joacă.

De data aceasta îmi găsesc cu greu cuvintele, zac pe limbă dar nu pot fi scrise.

O intreb câţi ani are. Se lipeşte de perete cu un zâmbet ce cu greu îi rezişti ca un pui de felină. Arată degetul arătător, mândră. Şi câţi ani faci? Se concentrează, încearcă sa ridice două degete după cum am învaţat-o. Nu poate, ridică totuşi mânuţa într-o strâmbătură din care nu se înţelege nimic. Aşteaptă laude. Bravo Lisa! Eşti feţita mare. Te-ai făcut mare.

După ce ţi-ai petrecut o lună departe de noi, internată într-o secţie de prematuri, când în sfârsit te-am adus acasă, te-am bagat in wrap si te-am purtat aşa câteva săptămani, de parcă nici nu te născusesi incă. Nu mă puteam desparţii de căldura micului tău trup. Amintirea acelor zile, mi-au furat câteva lacrimi.

La mulţi ani Lisa! Mami te iubeşte.

În aşteptare

2011-07-21T16:55:00.000+09:00

Mda...pentru că "va urma" se lasă cam mult aşteptat, nu vreau să profit atât de mult de răbdarea voastră.

Pentru că în ultima perioadă scrisul cu lumină m-a ademenit ca o fantasmă într-o altă lume, o lume plină de lumină si fantezie, unde eu-l meu nu îmi mai aparţine, pare un alt eu.

Orihime si Hikoboshi, îsi va gasi drumul, cărbunele creionului va însira cuvinte pe hartia albă, proaspăt scoasă din teancul de pe masă. ( cel târziu, luni )

Până atunci un apus de soare, ei doi îndrăgostiţi, o călătorie pe-o plajă, călător într-o lume ireal de frumoasă.
(început de apus, mijloc si finalul sfâşietor )

Orihime si Hikoboshi

2011-07-13T21:24:00.002+09:00

    Tanabata sau festivalul stelelor

    Este un festival japonez care se sărbătoreşte în fiecare an, pe 7 iulie. Ca multe alte legende şi aceasta îşi are originea în mitologia chinezească. Aceasta ne prezintă povestea de dragoste a două stele: Orihime ( Vega ) şi Hikoboshi ( Altair) fiind despărţite de Amanogawa ( Calea Lactee).

    Tentei, regele cerului (tatăl lui Orihime), văzându-şi fiica tristă zi de zi, a decis să îi prezinte un tânăr, de care s-ar putea îndrăgosti. Dragostea lor trece prin încercări grele dar rezistă în ciuda piedicilor ce le-au fost puse.

    Iată, povestea lor de dragoste prin ochii mei:





    Mi l-a prezentat tatăl meu într-o zi de vară. Stătea pe aleea palatului, plină de flori albe şi roşii pe margini, retras într-un colţ, aproape de pajiştea de-un verde viu.

    Aşezat pe jos, cu genunchii îndoiţi, ţinea în mână un măr verde, copt, privind doar cu colţul ochilor, în părţi. Era aproape mijlocul zilei, însă lumina rece a celor şase sori părea că străluceşte doar asupra lui.

- Uite, acela este Hikoboshi, păstorul, mi-a şoptit o slujitoare..

    Atunci habar n-aveam cine este Hikoboshi. De fapt nici cei ce se strânseră în preajmă nu ştiau mai multe despre el. Toţi ştiam că fusese adus de către tatăl meu, Tentei, regele cerurilor.

    Hikoboshi era un tânăr înalt. Părul lui era aspru cu fire groase, parcă ar fi fost al unui arici. Pe alocuri se vedeau - ca nişte meşe de altă culoare - porţiuni de păr brun-roşcat. În ciuda acestui fapt, nu îi urâţea chipul ci din contră arăta destul de chipeş. Pe pomeţii obrajilor bine conturaţi se vedeau urme de noroi şi iarbă, iar degetele şi unghiile îi erau negre. Cu toate acestea, în afară de aceste trăsături, imaginea lui nu se deosebea cu nimic faţă de un tânăr obişnuit.

    Nu se putea spune că era un bărbat foarte chipeş, dar unii considerau că trăsăturile lui unice, îi dau un farmec aparte. În orice caz, avea ceva excentric care te pătrundea până în adâncul inimii. Dar ceea ce mă făcea să simt în mod deosebit asta era privirea lui. Deşi m-a privit foarte puţin, am simţiţi cum ochii lui negri, înfiorător de negri, ardeau ca o pădure amazoniană într-o zi călduroasă de vară. O vreme, l-am privit de la distanţă, însă Hikoboshi nu şi-a mai ridicat privirea aţintită asupra mărului verde, de parcă citea o carte interesantă, n-a schiţat nici o mişcare, ca şi cum nimeni şi nimic nu nu mai exista în jurul lui.

   În după-amiaza zilei, tatăl meu ne-a vorbit. El stătea în picioare, neclintit, cu capul plecat.

    - Ţi-o prezint pe fiica mea, prinţesa Orihime, cea mai desăvârşită ţesătoare din palat. Cea mai frumoasă şi supusă fiică, hainele ţesute de ea sunt împletite cu fire de dragoste şi har.

    Şi-a ridicat încet capul. Pe chip avea întipărită o expresie, de parcă ar fi auzit undeva în depărtata câmpie, sunetul vântului suflând peste firele de orez. S-a uitat fix la mine, fără să-şi schimbe privirea, apoi a clătinat imperceptibil din cap. A făcut o plecăciune adâncă, rămânând cu capul plecat vreme îndelungată.

   - Bună ziua stimabilă domniţă Orihime. Eu sunt umilul Hikoboshi, păstor de vaci, mă înclin în faţă dumneavoastră, cu tot respectul.

    Vorbele lui au plutit o vreme în aer, ca nişte baloane de săpun, purtate de vânt. Apoi s-au spart şi în urma lor a rămas doar ecoul. Cu o mişcare uşoară, şi-a înlăturat bretonul de pe frunte.

Nu ştiam ce să fac, ce să spun în continuare. Rămăsesem nemişcată, cu respiraţia tăiată, de parcă aerul se rarefiase dintr-o dată, stăteam în picioare în faţa lui, cu chipul rosu ca macii înfloriţi de pe alei. Atunci m-a privit direct în ochi, fără să clipească. Am avut impresia că topeşte fiecare celulă din mine, privirea ajungea până în cele mai ascunse unghere ale minţii, ale sufletului.

   - N-aţi vrea să vă plimbaţi prin grădină? ne-a salvat tata, văzând că nu spunem nimic. Să staţi puţin de vorbă. Cu siguranţă aţi vrea să ştiţi mai multe, nu-i aşa? Sunteţi curioşi să vedeţi ce fel de persoană este celălalt.

   - Nu trebuie să vă faceţi griji, nu mă deranjează. Aveţi grijă să nu bată vântul pe înserat, să nu răciţi.

    În acest fel, Orihime şi Hikoboshi au început să vorbească. Au început să se plimbe pe aleile din grădina palatului, la început timid au început să discute, destul de reţinuţi, în timp ce priveau fluturii ce zburdau nestingheriţi din floare în floare. Hikoboshi era şi el o persoană reţinută - nu mai puţin decât Orihime - care nu prea ştia cum să poarte conversaţii. Nu aveau nimic în comun, în plus se simţeau stânjeniţi în situaţia în care erau puşi. Au încercat totuşi să lege o discuţie, la început au vorbit despre vreme, Hikoboshi fiind impresionat de cei şase sori care se înghesuiau pe cer, apoi au împărtăşit păreri despre natură, despre flori şi animale. Orihime a povestit despre cum se ţese o haină pentru rege, ce fire se aleg şi ce model se alege. Hikoboshi la rândul său, a povestit despre pasiunea lui, vacile, şi ce presupune a fi păstor.

Orihime si Hikoboshi (II)

Pulbere pura, risipindu-se in toate partile.O noua lume se recladeste.

2011-07-02T23:09:00.003+09:00

- Ai văzut vreodată o furtună de nisip?

   M-a întrebat din senin.
Stăteam pe-o bancă de piatră, în faţa lacului. Privirile se plimbau pe undeva, aproape de malul neted, ca o plajă cu nisip alb şi fin, din Gifu. Era încă dimineaţă devreme şi puţini ieşiseră din case. Lacul părea pustiu, în căldura razelor ce cădeau blânde peste apă. Pe celălalt mal, se putea zări un mic restaurant. Era înconjurat de un gard mic, din cărămidă. În grădină erau câţiva arbori pitici şi câţiva palmieri. Ciudat, palmieri în zonă de munte. Câteva mese de lemn, împodobeau spaţiul grădinii. Restaurantul era închis, grădina părea pustie ca o casă veche, părăsită. Seara restaurantul era asaltat de turişti, dornici să prindă o masă cât mai aproape de lac, unde priveliştea îţi tăia respiraţia. Spre est, un bărbat între două vârste, îşi plimba patrupedul. Un câine mare şi alb, mergea mai mult împiedicat, cu ochii pe jumătate închişi, păşea nepăsător, afundându-şi labele în nisip.. Bărbatul părea şi el adormit, purta o pereche de bocanci, o jachetă maro şi blugi, peste jachetă din piele, aruncase peste umăr o geantă tricotată, roşie. În ciuda chipului blajin, pasul îi era hotărât şi nisipul sărea îndărăt, sub presiunea acestuia.

   Privind cum nisipul este azvârlit în aer, în bătaia soarelui părea o pulbere de aur, sclipind izbitor. Îmi amintea de borcanul tatei din sertarul din cămară, acolo unde-şi ţinea tuburile cu vopsea pentru pictat. Îl întrebăm mereu dacă acolo, în borcanul acela, particulele acelea fine, erau cu adevărat aur!? Întrebarea rămânea în aer, fără a primi un răspuns. Îmi imaginăm că aşa trebuie să arate o furtună de nisip. Un borcan plin cu pulberea soarelui, azvârlit peste oraş.

- Nu, n-am văzut niciodată. Dar nisipul îmi aminteşte de cartea lui Kobo Abe- Suna no onna. Profesorul prizionez în văgăuna de nisip, alături de femeia a cărei soţ şi copil fuseseră înghiţiţi de-o furtună de nisip.

   - Ai citit-o?

   - Da, ai uitat? Ai insistat atât de mult să o citesc, încât nu am putut să te refuz.

   - Uitasem, cum ţi s-a părut?

   - Cum ţi-am spus şi atunci, cam simbolista şi suprarealistă pentru mine. Nici filmul nu m-a impresionat. Eu rămân fidel lucrurilor ce au o explicaţie logică.

   - Eşti prea exagerat la chestii de genul ăsta, doar nu vrei să spui că nu are nicio noimă?

   - Tu şi scriitori tăi japonezi! mi-a replicat tăios.

L-am privit o vreme fără să mai spun nimic. Părea cufundat în gânduri, din când în când chipul i se schimba sub o grimasă ciudată. Pe ce cărări îl purtau aceste gânduri? Oare rezolvă în minte un logaritm complicat? Sau călătorea pe aripile amintirilor?

După o vreme, nu ştiu cât timp să fi trecut, a întors faţa către mine, şi-a întins mai mult gâtul şi m-a întrebat răstit:

   - Ce citeşti acum?

   - Ăăă, o carte de Haruki Murakami.

   - Ha! Vezi, tot Murakami! De ce-l citeşti tocmai pe Murakami?

Ce puteam să îi răspund. Că mă îndrăgostisem de acest scriitor precum Sumire ( personaj din cartea Iubita mea, Sputnik) de romanele lui Jack Kereouac. Eram complet fascinată de scrierile lui, că purtăm câte un român, îndesat în geantă şi cum prindeam ocazia, îl deschideam cititnd însetată. găseam câte un paragraf care îmi plăcea în mod deosebit, îl repetăm cu sfinţenie. Memorand fiecare cuvânt. Cel mai mult mă fermecase povestea lui Tamura( Kafka Tamura) care fuge din casa tatălui său, în căutarea mamei şi sorei dispărute pe când avea 4 ani din Kafka pe malul mării. Farmecul cărţii, mirosul acela, pe care-l simţi cu fiecare pagină pătrunzând în tine, misterul, ghicitorile, care nu-ţi sunt dezvăluite nici la sfârşitul romanului. O lume fantastică, realul impretindu-se cu elemente supranaturale prinzând cititorul, fără scăpare, în mrejele ei.

Mă oprisem asupra citatului următor, care răsuna cu ecou, în toată fiinţa mea:

" După vreo douăzeci de minute, fata pleacă.Desculţa, se ridică de pe scaun, se îndreaptă în linişte spre uşă şi dispare prin ea fără să o deschidă, la fel ca aseară. Las un timp să treacă, apoi mă ridic din pat. Fără să aprind lumina, mă aşez pe scaunul pe care a stat ea, îmi sprijin mâinile pe birou şi mă las învăluit de urmele prezenţei sale. Închid ochii, prind în căuşul palmei tremurul inimii ei şi îl sorb într-a mea."

Învăluită în urmele prezenţei scriitorului, am rămas vrăjită de Kafka pe malul mării, chiar cu pasajele ce descriu partide de sex, ce pentru unii ar putea fi inutile, puse special pentru a atrage cititorul. Chiar şi cruzimea, josnicia descrierii unor pasaje ( sculptorul care mânca inimi de pisici, vii), chiar şi dialogurile, pe alocuri pentru unii cititori, fără sens.

Îi mai puteam eu oare vorbi despre Pădurea norvegiană? Răscolitoarea poveste de dragoste, cu implicaţii emoţionale puternice a lui Watanabe şi Naoko, iubita prietenului mort. Într-o atmosferă social-politică, a anilor '60.

Ce mai puteam spune de Cronica păsării arc?

"Nu ştim ce pasăre e şi nici cum arată, dar vine aici în fiecare zi şi răsuceşte arcul universului nostru mic şi paşnic"

Dar culegerea de nuvele, rânduri ce creează o lume atât de frumoasă, irezistibilă, încât le simt şi acum atingerea pe piele, Salcia moartă, fata adormită.

Ar fi înţeles dacă i-aş fi povestit acolo, pe banca rece, pe malul lacului?

A dat din cap cu subînţeles, parcă ghicindu-mi gândurile, şi m-a surprins rostind următoare întrebare:

   - Spune-mi Sabina, ştii care este diferenţă dintre semn şi simbol ?

Acum sase ani...

2011-06-22T15:08:00.000+09:00

...pe vremea asta, m-a facut mireasa lui.

Iertati-ma ca nu sunt japonez (II)

2011-06-19T22:06:00.000+09:00

Stau aşa, în faţa paginii albe, şi habar n-am ce să scriu. Pentru că aş avea atât de mult de spus despre cartea lui George, şi tot n-aş putea cuprinde ce înseamnă ea(cartea) pentru mine.

Nu mă pricep să scriu recenzii. Şi acest post nu se vrea o prezentare succintă a cărţii. Este mai mult o simplă părere, personală. Nimic mai mult.

Blogul "Iertaţi-mă că nu sunt japonez", l-am descoperit cu ceva vreme în urmă, l-am băgat la favorites şi apoi am uitat.

Nefericitul cutremur din 11 martie, urmat de tragicul tsunami ( care surse neoficiale susţin că a fost mai înalt de 10m, ajungând în unele zone la 15m) ne-a intersectat paşii, în lumea virtuală, cum este şi firesc să se întâmple, am schimbat câteva mesaje: "Bine, sănătos?", "La voi, toate bune?", "Sănătate", "Ai grijă de tine".

După ce nebunia din România s-a mai liniştit şi noi încă figuram pe hartă şi insulele nipone nu se scufundasera, i-am citit blogul, tot, dorind să-mi fac o părere despre cartea ce urma să fie lansată. După ce am citit şi ultimul post, atât de mult mi-a plăcut, încât am simţit nevoia să-i scriu, să îi mulţumesc pentru că scrie. Şi totodată, să îi smulg promisiunea că îmi va semna cartea.

A urmat un schimb de mailuri, şi apoi cartea, pe care am primit-o cam la o luna după lansare. după ce trecusem prin toate stările posibile, de la dorinţa arzătoare când săgetam internetul şi răsfoiam după noi detalii, la stări de tristeţe inexplicabilă, când nu-mi doream altceva, decât să o citesc, să ţin cartea în mâini.

Şi acum venise, într-un plic, prin poştă. Mi-a înmânat-o poştaşul grăbit. Am urcat sus, am pus plicul pe birou şi îl priveam. Când am auzit scuterul poştaşului oprind în faţă casei, am ştiut.

Venise.

Am întins mâna cu un tremur uşor şi inima-mi bătea cu putere. Nici acum nu-mi pot explica emoţia care mă cumprinse atunci. Cu deschiderea plicului, m-a învăluit o linişte, brodata cu sclipiri de fericire. Am scos-o din plic şi-am strâns-o în mâini, ducând-o la piept parcă dorind să păstrez această amintire în suflet, ca atunci când aveam trei ani şi primisem un pachet cu bile de gumă, frumos colorate, care au păstrat amintirea vie, frumoasă, colorată.

Am citit-o!

Şi recitit-o!

E genul de carte pe care trecând pe lângă bibleoteca, zâmbeşti văzându-i titlul printre celelalte cărţi, te opreşti parcă fermecat, o scoţi din raft, te aşezi pe marginea patului şi începi să o răsfoieşti cu nesaţ, în dorinţa de-a găsi pasaje dragi, cărora le-ai memorat deja paginile şi pe care recitindu-le, te seduc cu noi şi noi sensuri. Descoperi altele noi, care la prima citire ţi-au scăpat şi te afunzi tot mai mult, în lectură.

Din prisma mea, a omului care trăieşte printre japonezi, rândurile scrise de George, reflectă aşa cum este, prima perioadă a unui gaijin, pe pământ nipon. Doar că stilul în care este scrisă, face povestea să fie captivantă, o împleteşte cu mult umor şi întâmplări ce par banale, el le prezintă într-o lumină cu totul nouă, făcându-le savuroase şi pline de farmec.

După ce am terminat de citit cartea, am avut impresia că defapt mi-a povestit totul pe-o bancă, într-un parc sau poate pe-o terasă, la un suc ( sau o bere, depinde ce preferaţi) Scrie atât de natural, încât te simţi prieten cu el din primele rânduri. Nu înfloreşte fără sens, nu se foloseşte de metafore şi/sau epitete inutil. Are o uşurinţă în exprimare şi te fură, te poartă peste rânduri, pufneşti în hotote de râs rostogolindu-se ca o mică cascadă înspumată din piept. Ca peste câteva pagini, să te surprinzi cum obrazul îţi este pătat de lăcrima sărată care a curs lin, fără să-ţi dea de ştire.

Scrisorile lui Moise sunt precum o mică hibari (ciocârlie), ce îşi înaltă cântecul cu vocea-i cristalină pe malul unui rău. Un râu ce curge când lin pe marginea unei câmpii mirosind a vară, când cu viteză abruptă, pe-un drum de munte, anevoios.

"Iertaţi-mă că nu sunt japonez" mă bucură, mă emoţionează , mă face să tresar, îmi tulbură sufletul, mă face să plâng, mă intrigă, mă face să strig plină de revoltă, mă face să râd.

"Iertaţi-mă că nu sunt japonez" îmi aminteşte de Misora Hibari, de ciocârlia Japoniei, de râul vieţii.

　ああ、川の流れのように！ほんとに　ありがとう、ジョージさん！

Mere, ciori, adidasi si bube dulci

2011-06-11T22:25:00.000+09:00

   V-am povestit vreodată de ciorile din Japonia? Sau cel puţin cele din oraşul meu? Nu!? Rău am făcut.

   Astea nu sunt ciorile drăguţe, cântătoare, de la noi din Bucureşti (deşi când le-am văzut în curtea spitalului Fundeni, m-au cam speriat). Nu sunt păsări, deşi au aripi. Sunt mici monştri. Mai degrabă nişte corbi, dar nu asemuiţi şi veneraţi unei figuri spirituale. Nu! Sunt nişte creaturi murdare, atât ca înfăţişare cât şi ca aspectul interior . Mereu mă fac să tresar atunci când în zbor, deasupra mea, îşi înaltă cântecul sinistru. Sau atunci când îmi urmăresc paşii cu privirea lor, înşirate pe-un cablu de electricitate, îngheaţă sângele în mine, de frică. Îmi amintesc de fiecare dată, de filmul în regia lui Hitchcock, "The Birds". ( cine nu l-a văzut, să pună mânuţă să-l caute)

   Când e zi de gunoi, parcă dintr-o dată se înmulţesc şi împânzesc cerul ca nişte nori negri, de plumb, prevestitori de furtună. Cum prind ocazia ( urmăresc cu ochiul rece, fiecare mişcare a oamenilor, se ascund în spatele acoperişurilor, după stâlpi, pândesc) atacă pungile de gunoi, care au rămas descoperite (de obicei există containere din metal în care pungile de gunoi sunt puse, dar în anumite zone, aceste cutii de metal lipsesc şi sunt înlocuite cu un fel de plasă, care este trasă peste pungile de gunoi. Când vreo gospodină este grăbită, aruncă punga de gunoi şi din mers trage plasa, este suficient un centimetru descoperit), se adună rapid vreo 3-4, înălţându-şi cântarea care mă face să tresar.
   Se apropie de pungi, sar într-un picior, cercetează cu privirea în jur, dacă se apropie vreo fiinţă umană şi când drumul e liber, îşi infing ghearele şi bat cu ciocul lor îndoit, până pungă devine o zdreanţă şi pe stradă sunt împrăştiate resturile de mâncare. Între timp, s-au adunat atât de multe ciori, încât astfaltul pare pătat cu smoală. Inutil să spun ce rămâne în urma lor, până se apucă careva să strângă.

   Acum vreo două-trei dimineţi, aproape de casă, mă apropiam de-o intersecţie şi vroiam să virez la stânga. Încetinisem, să pot avea vizibilitate, colţul din stânga fiind mascat de-un imens şi inutil boschete. În dreapta, un teren viran, din faţă văd o cioară zburând agil, printre clădiri. Nimic neobişnuit, se întâmpla ca ziua respectivă să fie zi de gunoi. Ce m-a făcut să mă uit mai atentă, a fost că cioara purta ceva în gură, ceva ce fâlfâia.

   Opresc maşină şi urmăresc.

   Cioara purta în cioc, un pui de vrabie, care agită puternic aripile, înspăimântată. În spatele ciorii, zbură o vrabie ( mama) ciripind într-o limbă neînţeleasă, dar într-o manieră afectată, plină de durere. Cioara se opreşte pe acoperişul unei case din dreapta terenului viran. Îşi prinde prada în ghiare şi începe să îi tragă ciocuri în corpul încă crud şi slăbit. Mama vrabie se agită, cântându-şi durerea, în jurul lor. Între timp, bag avarile şi ies din maşină. Mi-aş fi dorit să am măcar o umbrelă. Cioara îşi mută prada la doi metri spre interior. Presimte.

    Începe să îi care ciocuri pline de duşmănie vrăbiuţei, care încă îşi agită aripile, făcând-i cioarei munca dificilă. Ajung în dreptul lor şi prind în pumni câteva pietre, cu care încerc să ochesc criminala. Îmi e teamă ca vecinii să nu îşi facă altă impresie, văzându-mă azvârlind pietre într-o casă străină, la primele ore ale dimineţii.Pare mai mult o reglare de conturi, decât ceea ce încerc eu să fac, să salvez viaţa micuţei vrăbiuţe. Ultima piatră pe care o azvalesc, trece pe lângă cioară. Se opreşte pentru moment, nelăsând vrăbiuţa din strâmtoare şi mă fixează cu privirea.

   Tresar.

    Deja imaginaţia mea produce imagini horror. Mă mai priveşte pentru câteva clipe, nici eu nu îmi întorc privirea, ochiul ei mă pătrunde -n oaselor. Apoi, prinde bine ghemul de pene ghiare, -l zbora...departe, ei rămânând strgatul chinuit mamei vrabie.

   M-am întors la maşină şi-am plecat mai departe. De-atunci urăsc şi mai tare aceste vietăţi.

   După-amiază, primesc telefon de la grădiniţă. Educatoarea Lisei mă roagă să vin s-o iau şi s-o duc la doctor, crede că are tobihi. Nu aud bine.( este geamul deschis şi afară un picamer dezvirginează asfaltul.

   - Ce anume? zic speriată, tobichi(a ţâşni sângele)?

   - Nu, nu! se aude vocea educatoarei, to-bi-hi! rosteşte silabisit. Este o boală de piele. Trebuie tratata cu antibiotic.

   Tobihi sau jumping fire. În termeni medicali, impetigo. Pe înţelesul tuturor, bube dulci.( am aflat după o căutare şi-o lectura pe net)

   Mă mai linsitesc, sar totuşi în maşină şi pornesc spre gradi. Pe bulevardul din faţa gării, pe banda alăturată, văd o cioară, cu ciocul spart şi măruntaiele împrăştiate pe jos. M-am surprins simţind o emorma satisfacţie, ca şi cum această cioară a plătit păcatele celeilalte cu aceeaşi monedă. Undeva se făcuse egalitate. Moarte pentru moarte.

   Ajung la gradi, primesc copil cu bube dulci. O plagă de toată frumuseţea îi împodobeşte chipul. Între nas şi ochiul stâng.O duc la doctor, îmi confirmă diagnosticul, două zile acas', fără gradi, fără contact cu copii.

   Două zile le petrecem mai mult în casă. Afară plouă cu piscina, găleata nu mai ajunge şi în plus, n-avem nevoie de electricitate, fulgerele care străbat norii groşi, luminează suficient încăperea. Lisa fiind singură cu mine, îşi face de cap. Îşi alege haine şi se îmbracă/dezbracă într-o veselie. Iată ultima alegere în vestimentaţie

   Rucsac-cal de călărie, bluză mulată, panaloni cu cireşe, chiloţi peste pantaloni( furaţi din sertarul Erikai) şi pantofi de alergat.

   După două zile, bubele dulci arătau mai mult ca nişte leziuni întinse, carne vie, pe o porţiune de doi centimetri.Astăzi arată ca şi cum ar fi dat cu faţa într-un obiect dur şi cu denivelări, ieşite în relief. O crustă s-a format deasupra şi n-arată prea îmbucurător.
   Mâine, după aproape doi ani de rătăciri, în sfârşit o să îi arătăm calea cea dreaptă şi Lisa o să devină creştină. În zorii zilei, vom pleca spre ţinutul Okayamei, acolo unde se află cea mai apropiată biserică ortodox
ă din zonă. Va primi numele de botez, Maria. Frumoasă amintire o să aiba, cu nasul mâncat de impetigo, în poze.

   Dar, bine şi aşa...

Lucruri simple - Mitsuo Aida

2011-06-04T15:23:00.000+09:00

Gândurile lui simple, născute dintr-un suflet curat, nepângărite de mizeria societăţii, mă însoţesc pe parcursul călătoriei mele.
Le-am putut citi cu uşurinţă din primele săptămâni în Japonia, fiind scrise în alfabetul hiragana. Au pătruns adânc în suflet, s-au cuibărit acolo, ferite de ploaie, de vânt, de secetă. Ferite de tot ce e meschin şi rău, ferite de cuvinte aruncate-n mine, mai în glumă, mai în serios...ferite de ochii curioşi ce-mi urmăresc paşii nesiguri şi stingheri.

    Shiawase wa itsumo jibun no kokoro ga kimeru
   It is always your heart that decides your own happiness.

     Misuo Aida

   Născut în 1924, Ashikaga, prefectura Tochigi este atras de caligrafie şi poezia tanka înca din copilărie.

     În 1984 lucrările sale au devenit renumite, după ce cartea Ningen damon ( Pentru că sunt om) a fost publicată.

    Ce îl deosebeşte de alţi scriitori, este stilul sincer, scris simplu dar elocvent, fără a căuta cuvinte greu de înţeles. Nu-şi ascunde propriile slăbiciuni şi nici dependenţa de alţii, astfel scrierile sale pătrund cu uşurinţă în inimile oamenilor.

   Citindu-l, am trăit aceeaşi stare de linişte, aceeaşi emoţie sinceră pe care s-a întâmplat să o simt atunci cand volumul de poezii scrise de Kaneko Misuzu, nu lipsea de pe noptieră.

   Moare în 1991, la 67 de ani.
   În 1991, se deschide muzeul Mitsuo Aida, în Tokyo, zona Ginza.
   În 2003, se muta într-o noua locaţie, Tokyo International Foru.

   Iată, înca un loc de vizitat trecut pe lista, în viitoarea mea călătorieîn marele oraş.
   Până atunci poate paşii mă duc spre Takamatsu, acolo unde Kafka se plimba pe malul mării.

De ziua ta

2011-06-01T15:54:00.000+09:00

- Dar cu mine cum rămâne? Şi eu sunt tot un copil....

Uneori, strigă copilul din mine, încăpăţânat să crească şi să fie responsabil. Un copil prizonier în corpul acestei femei, care se vrea mare, care este ea însăşi, mama ei.

Mă trezesc auzind ecoul vocii:
- De ce aţi turnat tot săpunul lichid în cadă?
- E vina ta, l-ai lăsat la îndemâna noastră. răspunde Erika.

O privesc perplexă. Cuvintele se rostesc singure, fără să fi gândit ceva -un monolog banal-, nu mă mai ascultă, nici nu mă mai văd. Chicotesc, se stropesc şi suflă în baloanele de săpun ce sufocă încăperea băii. Sunt fericite, fericirea aia pură, nemânjita de griji, curată şi albă precum spuma de câţiva centimetri ce acoperă gura căzii.

Rămăsesem la fel de uimită şi azi-dimineaţă, când Lisa mi-a demonstrat că ştie să vorbească, şi încă cum:
- Mo usai! (Mo urusai)! -oricât i-aş căuta o traducere mai blândă, are acelaşi impact, fără ocolişuri, înseamnă: Taci din gură!

Şi deoarece reacţia mea întârzia să apăra, fiind de-a dreptul şocată la cele auzite din gura progeniturii de nici doi ani, mă pune la punct la fel de impetuos:

- Achi ikke- la fel, traducere la rece, Du-te de-aici!

De data asta, monologul a fost mut. N-am ştiut ce să-i spun. Să o cert? Să îi explic prin teorii? Să mă fac că n-am auzit? Să, să, să!
Mă vreau o mamă modernă, dar sincer, sunt situaţii care mă depăşesc, şi pun pariu, asta e doar începutul. :)

După o zi de muncă şi respectiv grădinăritul fetelor, seara vin şi se cuibăresc în braţele mele. Cum spune Erika: juma-juma. Adică jumătatea stânga a mea, pentru Erika şi jumătatea dreaptă, pentru Lisa.
Îşi întind gâturile la pupat şi mângâiat ca nişte pui de lebede.

La mulţi ani Erika! La mulţi ani Lisa!

- La mulţi ani copilul Sabina! se aude o voce lăuntrică

La mulţi ani copii, mari sau mici,
adulţi sau prichindei .

Un dentist amabil si japoneza fermecatoare

2011-05-24T23:10:00.000+09:00

   Eram aproape de casă, mă întorceam de la controlul dentar, supărată că în ciuda efortului meu de a-mi păstra dantura curată, apelând la fel de fel de periuţe, aţe dentare şi alte obiecte de curăţat, domnu' dentist, mi-a servit cu prietenie, în timp ce capul meu se odihnea pe scaunul făcut pat, cu gura căscata, el privindu-mă în ochi, zâmbind atât de frumos, de parcă decorul era cu totul altul şi noi stăteam de vorba, la un pahar (de ceva).

- Ai o carie, Sabina! zice cu blândeţe. ( întotdeauna, în instituţiile publice, private şi medicale, am fost strigată pe numele de familie Y., rar, foarte rar, mi s-au adresat pe numele mic - ataşând bineînţeles -san-ul, la sfârşit. Când încă îmi purtăm numele de fată cu mândria unei nubile, îmi pronunţau numele cu atâta greutate, silabisit. Ştiam că mă vor chema, aceşti funcţionari, se pregăteau temeinic înainte de-a mă strigă, îl vedeam cu actele mele în mână, bolborosind şoptit, încercând să se familiarizeze cu numele greoi, de gaijin. Uneori, îmi făcea plăcere tot chinul lor, îi lăsăm să se perpelească, să-mi rostească numele până la capăt, cu voce tare, cu mâinile udate de transpiraţie rece şi ochii în pământ. Era ceva amuzant în toată situaţia, singura mea distracţie de moment. Însă, acest stomatolog, un bărbat încă tânăr, brunet, cu privirea blândă şi un zâmbet deosebit de sincer, din primele clipe mi s-a adresat pe numele mic, simplu, fără emfază, ca şi cum fusesem colegi de şcoală şi ne rupsesem tenişii jucând în picioare, mingea de fotbal, în curtea şcolii. Atunci, mi-a vorbit preţ de zece minute în engleză, el jovial, eu obosind, deh lipsă de exerciţiu, după care i-am mărturisit, prefer să comunicăm în lb japoneză).

- Noo, cum!? Din nou? De ce? întreb speriată.

   - Îţi plac dulciurile, aşa-i?

Ah, m-a prins, am gândit. Asta era adevărat, n-aş refuza nimic dulce, oricând, fie dimineaţă la prima oră, fie seară târziu, în timp ce-mi mestec prânzul sau atunci când merg. Nu are importantă momentul sau ora. La vederea "orice-ului" dulce, ochii îşi schimbă culoare, devin de-un negru intens, privirea se tulbură şi am sclipiri de fiară flămândă, pregătită să-şi atace prada, să o dezbrace de ambalaj şi să muşte cu poftă din prospeţimea şi fragezimea produsului.

   - Îmi plac, sensei. zic sfioasă.

- Mda, spune după ce se gândeşte intens, privind în altă parte, de parcă încerca să-şi amintească ce a servit la cină, acum cinci seri. Şi apoi adaugă repede, rece, ceea ce nu-i stă în fire, aproape poruncind.

- Să nu mai mănânci!

- ...sau stabileşte-ţi o ora, după care să-ţi perii dinţii serios. Şi reduce din cantitatea pe care o mănânci, la jumătate, cel puţin.

Păi bine, dom' doctor, gândesc, dar ce fericire îmi mai rămâne? Acum renunţând şi la dulciuri, cad naibi în vreo mlaştină plină de broaşte depresive, de nu mai reuseuseste să mă pescuiască nimeni. N-am mai zis nimic, am dat din cap în semn că înţeleg despre ce vorbeşte şi cât de important este să-mi păstrez dantură curată.

După care, o asistentă mi-a înmânat o foaie mică, A5 laminată, pe care erau înşirate, într-un design interesant, scrise în katakana, în ordine alfabetică, (anume, ordinea alfabetică în japoneză, se face pe vocale, cam aşa: a, i, u, e, o, fiindu-le ataşate consoane, formând astfel silabe deschise: ka, ki, ku, ke, ko...sa, shi, su, se, so...ra, ri, ru, re, ro ) diferite arome, de la flori, la fructe: lavenda, rose, vanilla, kinmokusei, lemon, apple, grapefruit, strawberry, mint. Îmi era imposibil să mă decid pe loc ce aromă doresc, aşa că am ales-o pe ultima din listă, un nume pe care nu-l mai întâlnisem până atunci şi nici nu mi-l mai amintesc..

Îmi mulţumeşte pentru alegerea făcută, pleacă în altă parte şi în timp ce eu îmi purtăm gândurile voioase cu ochii închişi, întinsă pe scaun şi învelită cu o pătură subţire, albastră ca un cer senin după o zi de furtună, moale şi plăcută la atingere, îmi lipeşte pe frunte, un disc de vată, umed şi rece, stropit cu esenţa aceea, care a început să îşi împrăştie mireasma peste toate simţurile mele, făcându-mă să visez o câmpie nesfârşită, îmbrăcată într-o iarbă verde, strălucitoare, ca într-o lume de basm.

După care, o aud în dreapta mea, cum îşi pregăteşte măsuţa de lucru, cu mişcări serioase şi sigure, aducând, sortând, aranjând, materialele cu care urma să îmi cureţe gura.Se apucă de treabă temeinic, meşterind cu pricepere prin gura mea căscata, băga, scoate, freacă, lustruieşte, împinge, scobeşte, împunge, cu graţia unui sculptor renascentist, în plină creaţie artistică. După o muncă greoaie, o aud în spatele meu pufnind mulţumită. Terminase lucrarea şi părea satisfăcută de rezultat. Îmi mai cercetă dinţii şi măselele de câteva ori, apăsa pe buton, îmi ridica scaunul în poziţia şezut şi îmi spune simplu: Otsukare sama deshita!

   Am făcut o programare peste o săptămâna şi ceva, la finele lunii, mai exact pe 31!

Mă grăbeam cu pasul încet, sa ajung acasă, unde nu mă aştepta nimeni, doar liniştea nefirească aşternută peste încăpere, de parcă purta doliu, ca după o mare nenorocire. Purtăm un tricou negru cu mutră simpatică a şoarecelui Jerry ( prietenu' lu' Tom, din desene), nişte tenişi jerpeliţi, părul prins în două cozi împletite care se jucau în bătaia aspră a vântului, pe umerii mei. Arătăm ca o fetiţă de generală, ieşită la plimbare.

Atunci m-am întâlnit cu un prieten şi cu soţia acestuia, pe care o vedeam pentru prima data. Ei, acum chiar că mă simţeam o fetiţă cu codiţe, răsucind de şnurul rochiţei, ruşinata şi emoţionată. Soţia prietenului era de-o frumuseţe răpitoare, m-am îndrăgostit pe loc. O japoneză superbă, din vârful capului, acolo unde firele de păr negru ca abanosul, erau aranjate cu multă grijă, până în vârful şosetelor tabi, care îi ascundeau picioarele fine, sub albul lor imaculat. Dar despre asta, altă data, curioşi să fie...

Unforgettable in every way

2011-05-19T12:26:00.000+09:00

Happy poppy în Mai

2011-05-18T13:00:00.000+09:00

Blue în Mai

2011-05-17T12:19:00.000+09:00

Bagă de seamă

2011-05-14T20:20:00.001+09:00

Când sunt împreuna, se cearta, se pocnesc, se lovesc, îsi fura jucariile... departe este gândul unei seri liniştite, dar am tot ce mi-am dorit, nu?

Când una lipseşte, cealalta suferă, simte golul si nu gaseşte cu ce sa îl umple.

Zilele libere sunt o adevărată aventură, un complex de râsete, ţipete, mizerie, bătaie.

Şi le întreb:

- Măi fetelor, de ce vă certaţi mereu?

Bineînteles, răspunde Erika, cu emfază:

- Ei, suntem fete, ce să-i faci!

Iertare pentru postul anterior, în urma problemelor de mentenanţa ale site-ului, postul s-a pierdut. :(

Iertati-ma ca nu sunt japonez

2011-05-06T22:10:00.000+09:00

Iertaţi-mă că nu sunt japonez nu este un jurnal de călătorie, ci mai degrabă povestea unui fost călător, care îşi găseşte în cele din urmă ţărmul. Este povestea unei Japonii văzute prin ochii unui om care încearcă să se adapteze şi să-şi creeze un spaţiu pe care să-l poată numi „acasă“.

„Dacă aş fi un personaj, care e de fapt povestea mea? E spectaculoasă? Nu. E povestea simplă a unui om care încearcă să citească ziarul. Şi, timp de un an, învaţă semne şi cuvinte. Îl despart o mie de semne neştiute de ziua în care va deschide un ziar şi îl va citi. Atâta tot. Nu e un erou.“

După cum ironic se autodescrie, CV-ul lui arată ca „faianţa băii unuia care a făcut clismă cu guaşe“, un amestec bizar de căutări şi rătăciri, eşecuri, experienţe şi scurte regăsiri. Născut pe 19 octombrie 1974 în Bucureşti, deşi se simte un intrus în lumea cifrelor, George Moise urmează totuşi secţia de matematică-fizică a Liceului Mihai Viteazul şi apoi cursurile Facultăţii de Fizică a Universităţii Bucureşti. Renunţă după nici un an pentru a studia actoria la Universitatea Hyperion, de unde se retrage iar, picând apoi, de patru ori consecutiv, examenul de admitere la secţia de actorie a UNATC.

Lucrează o vreme în presă, la revistele Liceenii şi Cutezătorii. Colaborarea cu obscura revistă de cultură Revanşa îi deschide gustul pentru proza scurtă. Cochetează şi cu radioul, mai întâi ca publicist-comentator la Radio România Tineret, apoi ca scenarist la Redacţia Teatru şi Divertisment.

Absolvă pe rând Şcoala Superioară de Jurnalistică, apoi secţia de scenaristică a Facultăţii de Film a UNATC. Obţine Premiul Criticii şi Premiul Publicului la Festivalul Studenţesc CINEMAIUBIT pentru O zi din viaţa lui Vasile Marinuş, respectiv Ciocolată.

După trei ani de „detenţie“ în publicitate, îşi dă demisia şi se îmbarcă pe un vas de croazieră ca fotograf, experienţă care avea să-i schimbe, radical, existenţa. În 2008 se mută în Japonia unde are diverse joburi ca muncitor la o fabrică de legume, profesor de limba engleză, şofer, traducător, bucătar, fotograf.

Iertaţi-mă că nu sunt japonez este debutul său literar oarecum târziu, povestea adaptării (sau a inadaptării) în Japonia, suma experienţelor primului an într-o cultură total diferită sau un alt amestec bizar de căutări şi rătăciri, eşecuri şi scuraicite regăsiri.

Asa prezinta cartea,cei de la editura Curtea Veche .

Pe, domnul nejaponez(cum imi place sa ii spun), il gasiti activ,pe blogul sau, Nihon jin ja nakute,gomen nasai. Unde prezinta o Japonie cu umor,simplitate si impleteste totul cu o ironie fina.

Dupa cum afisul ne spune,lansarea de carte,va avea loc pe 11 mai,Bucuresti,Cartulesti(acea librarie-ceainarie,care te face sa te simti acasa),incepand cu orele 18:30.

Despre George Moise si Iertati-ma ca nu sunt japonez , mai gasim aici,o prezentare draguta,pe blogul ARC Info
Si un scurt interviu, aici .

Iar, Think outside the box ,prezinta cateva fragmente din carte.

Daca sunteti pe 11 Mai in Bucuresti,nu cautati scuze,mergeti sa il cunoasteti pe George Moise si sa cumparati cartea. :)

Un pusti zis si micul geniu

2011-05-02T22:42:00.000+09:00

1 Mai muncitoresc

2011-05-01T13:40:00.000+09:00

Dragilor,
Eu nu pot înțelege isteria asta creaţă,pentru de această zi.1 Mai.Pentru ce?Toți fug la mare,fie cald, fie frig,fie soare,fie nori negri şi ploaie.Se îngrămădesc în mașini,pe şosele,în trenuri,se îmbata,fumează ca disperații,se iau la omor,își dau sângele pe nas.Stau pe terase,sorb din bere cu poftă,își șterg apoi spuma alba,rămasă pe buza superioară,printr-un gest reflex,cu dosul palmei,râgâie ca niște porci, își ciupesc nevestele de şoldurile mari şi pufoase, cu priviri perverse şi pline de subînțelesuri.Ele chicotesc,apoi le ard bărbaților câte-o palmă,exprimându-şi nemulțumirea:Porcule!
Tinerii,își trag freze,ultimul trăznet,își gelesc părul,se parfumează abundent cu "sprei" bărbătesc,se rup în dans prin cluburi şi discoteci,sparg semințe şi se simt bine,că vorba aia,au ce sărbătorii.Aruncă cutii de bere în mare,lasă gunoaie pe care nu le strânge nimeni,urinează în valurile spumoase ale mării,se simţ bărbați,apoi pleacă aroganți,înjurând fără motiv.Sfârsind in comă alcoolica,printr-un gang.
Fete,tinere femei,își trag ochelarii gigantici pe ochi,să nu fie văzute nemachiate.Își prind părul la spate,într-un coc,în vârful capului,că s-au trezit cu noaptea-n cap şi n-au avut timp să se aranjeze.Doar trebuie neapărat să ajungă la mare,că este 1 Mai muncitoresc.
Își ascund chipurile obosite sub ochelarii ce le acoperă jumătate din faţă,rușinându-se de propria imagine refelectata în vreo oglindă."Vai fată,să ne aranjăm,fată!" Îsi spoiesc feţele cu maclavais de firmă,că își permit,se respectă,ce naibi!Nu folosesc Chanel de pe tarabe.Au sponsori cu bmw-uri şi merţane,ce le însoțesc.Le poartă spre lumea de vis a... litoralului.

În acest decor,se pierd puţinii oameni normali,dormici de aer curat şi liniște...

Dar oare,câţi cunosc de ce această zi a fost declarată Ziua Internaţională a Muncii!?

Nu mai bine era mișcarea socialistă,coloanele de muncitori defilând şi scandând lozinci,în care nu credea nimeni.Şi iar o să sară vreun critic,"tinerii ăştia vorbesc de comunism în necunostiinta de cauză şi sunt niște ignoranți".Păi da,e mult mai bine acum,cu gelați,semințe sparte,jeg,înjurături şi multă, multă mizerie umană.

La nunta regala...partea a doua

2011-04-30T19:42:00.000+09:00

În ochii Erikăi eu eram Kate şi prinţul William nu a fost indentificat.
-Uite,uite,MAMA,MAMA! cu degetul în televizor.Kate tocmai păşea agale în superba-i rochie de mireasă.

După eveniment,Erika întreabă:

-De ce acum e prinţesa?
-Pentru că s-a căsătorit cu William. îi răspund.
Cu mână sub bărbie,se gândeşte profund şi urmează constatarea:
-A!Deci,dacă mă căsătoresc,am să fiu prinţesa!Yattaaaaa!(Mă bucur!)

Şi începe să ţopăie prin casă,fericită,urmată de propriul ecou:Yattaaaa....yattaaa...yattaaa

Mica si bătăuşa Lisa.

2011-04-29T09:55:00.001+09:00

Îngeraşul de fetiţă dulce şi cuminte,mâna de om...nu mai e!

Acum câteva zile,eram în vizită,Erika în braţele mele,Lisa se juca cu gazda.Trece pe lângă noi zâmbind,jovială şi cu mână stânga,îi trage un dos de palmă Erikai,din senin.

O cert,plânge.O duce gazda în altă cameră.

O întreb pe Erika dacă este bine,vine răspunsul:

-Eu sunt oneechan(soră mai mare) şi sunt puternică.

...

-Dar,m-am speriat puţin...

Gusturile nu se discuta...lupta cu nattou!

2011-04-23T12:30:00.000+09:00

Nu mai am nici o scăpare.Îmi vine tot mai greu,cu fiecare încercare.

   De când sunt aici,m-am obişnuit cu multe(referire la alimente),de exemplu:la început,nu puteam mânca beni shouga (ghimbir murat),era un adevărat coşmar pentru mine,dacă o mâncare conţinea ghimbir.Acum mănânc direct din cutie,felii tăiate subţiri,murate.Sunt delicoase.

Sau anko (pastă din boabe fasole ,îndulcită).Folosită adesea în prepararea deserturilor,cum ar fi:

anmitsu - salată de fructe cu o cupă de pastă anko,cuburi de jeleu,îngheţată de ceai verde,servite cu sirop

youkan -un fel de rahat japonez,preparat din anko,zahăr şi agar(geloză,produs organic întâlnit în algele marine)

manju - o mica prajutura,din făină de orez,umplută cu pastă de fasole..

Asociam termenul de boabe fasole cu ciorba de fasole a mamei,alături de-un ciolan afumat,sau fasole bătută,garnisită cu ceapă şi sos de roşii.Nu puteam înţelege,cum se putea mânca dulce,pe post de desert.Cu timpul,am ajuns să îmi doresc astfel de desert,chiar fiind bucuroasă,atunci când primeam manju sau youkan.

Cu toate acestea,nattou,rămâne o vie provocare.

Nattou înseamnă boabe de soia fermentate(Bacillus subtilis)



Aseară,la cumpărături,Erika îşi pune în coş,nattou .

O întreb:

-Mănânci nattou Erika?

Răspunde afirmativ.Cumpărăm.

După cină,avem următorul dialog:

-Erika hai la nani!

Vine din camera cealaltă şi rosteşte aproape şoptit,

-Dar,îmi e foame!

-Vrei să mănânci ceva?

-Da!

-Ce ai vrea?

-Nattou!

-Eee,nattou?

-Da.

-Dar nu mai avem orez fiert.

-Nu-i nimic,îl mănânc gol.

-Gol!?

-Da.

-Sigur?Nu ai vrea altceva?

-Sigur!

Mă duc spre frigider,deschid,scot cutia micuţă şi îmi încerc norocul:

-Erika,dar ai putea mânca iaurt sau un sandwich!

Răspunsul vine prompt:

-Vreau nattou!



Of,deschid cutia albă,sigilată,scot pliculeţele,pe rând,cel cu sos şi cel cu muştar.Dezlipesc cu greu foiţa protectoare şi mă izbeşte mirosul puternic,deja stomacul face tumbe.Încerc să mă stăpânesc,adaug sosul şi încep să amestec,groaznic.Fac tot procedeul cu ochii închişi sau privind în altă parte,respirând pe gură.Cu toate acestea,nu rezist mirosului,aromei puternice,texturii şi a faptului că e neba-neba ,adică alunecă al naibi!L-am preparat şi i l-am dat,a ras tot,cu poftă.

Aş fi vrut să pun ceva poze,reprezentative.Am găsit ceva mai bun,în cele ce urmează:



Natto_opening_stirring

Hai, ia papucu'

2011-04-20T06:53:00.000+09:00

Cu riscul de-a fi răutăcioasă(aşa se întâmplă când te roade invidia).Mai nou(defapt în urmă cu câteva luni bune,poate a sărit chiar anul),noul trend în încălţăminte!,sunt papucii Hello Kitty.Adică,ăştia de mai jos:

@photocredit:sanrio.co.jp

Bineînţeles,există o gamă largă de culori şi modele.Unele mai apetisante ca altele.Culori fine sau ţipătoare,de la negru,la roşu,trecând prin toată coloristica,ca nişte adevăraţi artişti.Cel mai căutat,rămâne auriul(evident,cu paiete,cum altfel!).

Aş îndrăzni să întreb vizitatorii acestui blog,cu ce ocazie ar încălţa cu o astfel de pereche de papuci?

Pe unele japoneze,fiind papuci "de firmă",le încânta ideea de colorat-pueril.Şi au depăşit,de mult,bunul gust..

Am văzut fete tinere,târşâind după ele,aceşti papuci,cu orice ocazie.Fie cumpărături,mers în oraş,întâlnirea cu iubitu' sau doar o plimbare.Se aude din depărtare,sunetul specific...târș ,târș ,târș.

Am văzut femei în toată firea,de 20,de 30,chiar şi cele trecute de 40 ani.Infiderent de ţinută,fie sport(trening),casual,elegant...

Adesea,papucii ajung într-o stare jalnică,uzaţi şi mâncaţi de noroi,cu jeg pe talpă interioară...o adevărată provocare.

Duminică,la ieşirea din grădina zoologică,era o,of,cum să îi zic!?O fata,de vreo 18-22 ani,cu dres negru,plasă,fustă super-mini,părul tapat cu grijă ca o mătura,blond(normal),gene lungi,false şi papuci.N-ar fi fost nimic,dacă nu stătea pe vine,cu picioarele desfăcute,într-o splendoare de senzaţii,pentru cei ce părăseau grădina.Inutil să spun,prima reacţie a tuturor,era să îşi întoarcă capetele.

Însă,cel mai bine şi cel mai bine,după părerea mea,aceşti papuci,se potrivesc tare,la costum!Nu orice fel,deux piece,domniţele ce tocmai au terminat treabă la bureau,schimbă pantofii eleganţi în maşină,cu păpucii şi pornesc prin magazine,la cumpărături...târș târș târș.
Nu bocanci mai,la deux piece....păpucii Kitty,of!

Am îmbătrânit maica,nu mai sunt în trend!Pe vremea mea...se purtau saboţii :D

Mi-am pierdut telefonul

2011-04-17T21:25:00.000+09:00

Cand am ajuns la birou,nu l-am mai gasit. Am cautat prin buzunare,am rasturnat continutul gentii pe masa. Printre rujuri,servetele,portofel,chei,carti de vizita,scutece,cabluri si alte nimicuri ce ocupau spatiul inutil,telefonul nu era.Am luat la rand,din nou,cu speranta ca nu l-am vazut,toate buzunarele-de la geaca,in buzunarul stang al blugilor,am gasit o moneda de un yen,iar in cel drept,o guma de mestecat,cu ambalajul uzat,semn ca a fost spalat de cateva ori si mutra lui Felix(pisica) zambind .
In cautarea mea lamentata,am gasit si un stilou pe care il dadusem pierdut,in urma cu doua saptamani.Am prins cheile masinii in doua degete,am coborat in viteza scarile,sarind mai mult,cate doua trepte de-o data.Am traversat strada,fugind printre masinile ce circulau fara grija,am ajuns in parcare,am calcat stramb si m-am impiedicat de-un suport de piatra,glezna mea facand un sunet scurt,dur,insotit de-o durere ce a pornit din incheietura,urcand fara mila,cu rapiditate,de-a lungul femurului,cu mii se ace si oprindu-se in stomac;provocand stare de greata.Era sa cad pe jos,m-am prins cu o mana de gardul ce delimita parcarea de strada si am respirat adanc,de cateva ori.
Durerea se domolise,am pasit cu grija si intr-o semi-fuga,am ajuns invingatoare,la masina.Am deschis-o si am inceput sa caut,printre scaunele din fata,pe jos,am tras o punga de plastic agatata de unul din scaune,am adunat servetele folosite ce cazusera si fusesera impinse sub scaunele din spate,printre nisipul carat de fete in pantofi si apoi scuturat pe jos,telefonul nu era!Am deschis pana ce si portbagajul,poate in joaca,l-or fi aruncat acolo.M-am intors in firma cu glezna pulsand o durere surda,am inhatat telefonul unei colege si am pornit spre masina,a doua oara.Am format numarul si am lasat sa sune,nu se auzea nimic.L-oi fi dat pe manner?Alarma a sunat dimineata...M-am mai uitat de cateva ori prin masina.Am trantit toate usile suparata,am inchis masina si m-am intors.
La munca nu m-am putut concentra,lipsea ceva,mintea mea lucra in alta directie si deja scrisese pe filele mintii,cu cerneala neagra,cele mai rele scenarii.Telefonul era asigurat,declarandu-l pierdut,puteam primii unul nou,la schimb.Nu aveam date importante,erau insa,multe poze si filmulete,dragi mie.Numerele de contact ale prietenilor,cateva aplicatii de care ma foloseam pe parcursul zilei.
Dependenta psihica de telefon mi-a creat o stare de agitatie.Simteam o "dragoste" fata de acest obiect,pe care il pierdusem si nazuiam cu gandul ca ne vom "regasi".Cu siguranta aratam asemeni unui drogat in lipsa dozei ce si-o injecteaza in brat.Am reusit sa-mi tarasc modesta existenta,in propria-mi suferinta pe parcursul diminetii...orele treceau foarte greu,gandurile paranoice isi faceau de cap,nu mancasem nimic,nu bausem apa,simteam doar o stare de greata...

M-au sunat de la gradinita,telefonul era in geanta Lisei.

Sunt bunica!

2011-04-16T16:03:00.000+09:00

Ieri seara,Erika m-a anuntat ca a nascut,o fetita.Fetita care a crescut deja mare si n-a mai adus-o acasa.

Pe vremea aia...

2011-04-16T08:11:00.001+09:00

...cand scoteam si io nasul in lume si deschideam timid ochii in lumina "reflectoarelor" pentru prima data,intr-o sala de nasteri, darapanata,din spitalul Caritas.

Mi-a adus aminte un prieten :P,de enka!Acum trei ani juma',nu ascultam altceva,decat:

In dimineata asta,am gasit cd-ul prafuit,intr-un colt din casa.

Vulpul pacalit de ursa

2011-04-13T09:44:00.000+09:00

O dupa-amiaza frumoasa de luni. Soarele apune in stanga,ciresii se scutura de petale,intr-un dans ametitor,acompaniati de muzica vantului,ce sufla rece si nemilos.
Inaintam pe strada,intalnim in drumul nostru,un om ce isi plimba cainele,in lesa.Mergem spre dreapa si ne oprim la semafor. In timp ce asteptam,Erika ramane doi pasi in urma,incrcand sa priveasca dupa niste boscheti,care ii mascheaza vederea.
- Mama,mama,ai vazut? ma intreaba cu emotie in glas.
-Ce anume mami?
-O vulpe in lesa! imi spune.
Amuzata,ii raspund:
-Era un caine,mami. Omul isi plimba cainele.
-NU!Adoptand expresia ganditorului,continua asemeni unui batran intelept.
- La inceput,asa am crezut si eu. Privind mai atenta,am vazut ca era o vulpe.
-Da?
-Da,o vulpe in lesa. Privindu-ma cu aerul omului ce poarta un mister.

(E o perioada cand inverseaza cuvintele,o distractie zilnic)

Sakura in sufletul japonezilor

2011-04-08T14:46:00.000+09:00

In primul an,cand am auzit de hanami sau sakura, festivalul ciresilor infloriti,nu am inteles mare lucru.
Al doilea an,am pranzit sub ciresii infloriti,intr-un loc special amenajat.
Al treilea an,am asteptat luna aprilie,sa infloreasca sakura,sa ma pot bucura de unicitatea acestora.
Anul patru,am pregatit din timp aparatul de fotografiat,am studiat zona cea mai buna.Am asteptat cu sufletul la gura.
Anul cinci,m-am plimbat de doua ori mai mult pe strazile unde ciresii erau in floare.
Anul acesta,sufletului meu de roman,i-a mai fost furata o parte,si atasata de sufletul japonez. Aparatul foto este nelipsit de langa mine,pe toata perioada in care sakura infloreste.Am schimbat drumul pe care merg in mod obisnuit,ocolesc putin.
Uneori,privelistea imi taie respiratia si,in plin trafic,scot aparatul,fotografiez.Cu toata admiratia si iubirea pentru aceasta perioada,nu voi ajunge niciodata,nu voi putea patrunde,adevaratul sens,adevaratul sentiment,pe care japonezii il traiesc atunci cand privesc aceste flori.

In seara aceasta,fiica mea de doar trei ani mi-a spus:

-Azi mi-a venit sa plang.
-De ce mami?Ce s-a intamplat? am intrebat-o.Crezand ca este vorba de o cearta la gradinita.
-Pai,florile de cires au cazut pe jos.Mi-a venit sa plang.
A simtit cu sufletul japonez.Ceva ce nu poate explica in cuvinte,iar eu,nu pot intelege pe deplin sentimentul pe care l-a trait, vazand cum sakura se scutura.Am imbratisat-o,i-am promis ca vom merge sa vedem sakura in fiecare zi pana se vor scutura.I-am spus sa nu fie trista,caci asta e menirea florilor de cires,anul viitor vor inflori din nou.

De ce japonezii iubesc atat de mult ciresii infloriti?

A tacut o vreme.L-am privit fara sa rostesc alt cuvant,privirea lui,mi-a spus totul.Desi a incercat,sa-mi explice in cuvinte putine,am inteles tocmai ce nu a putut spune.Sufletul japonezilor este aidoma florilor de cires.
Uneori ma simt precum Anjin,pe insula nipona.Japonezii ascund sub chipurile cu ochi oblici,o sensibilitate cu adevarat deosebita.Ascund un suflet impresionant,emotiv,delicat,induiosator.

Internetul si media sunt saturate de istoria florilor de cires,de perioada de inflorire,din ce an dateaza obiceiul,unde sunt plasati ciresii,perioade turistice.Se scrie despre cele 400 de specii de ciresi,de perioada Heian si Nara,de faptul ca acest obicei era rezervat elitei,la Curtea Imperiala.
In fiecare an,Institutul Meteorologic anunta perioada ideala pentru hanami, fiind aduse noutati si detalii,in buletinul de stiri,la primele ore ale diminetii.
Inflorirea incepe la sfarsitul lunii februarie,in Okinawa,ajung prin Kyoto si Tokyo in luna aprilie si totul se sfarseste in iunie,cand ultimilor boboci, le pocneste floarea, in tinutul indepartat, Hokkaido.
Aprilie reprezinta inceperea unui nou an fiscal si,de asemenea,scolar.De aceea,inflorirea ciresilor coincide cu prima zi de scoala,prima zi de munca.

Florile de cires s-au nascut din sufletul pur al japonezilor.
Cum poate fi o floare atat de delicata,fina si rafinata.Culoarea gingasa,textura perfecta a petalelor roz pal,care stralucesc,sub imbratisarea primita a razelor soarelui.Durata de doar o saptamana,viata efemera(hakanai) dar plina de farmec si patrunzatoare.
Petalele florilor de cires, se desprind ca intr-o simfonie,de caliciu,la cateva zile de la aparitie,ninsoarea de petale, imbraca pamantul intr-o haina roz.Petalele cazute urmand sa-si duca ultimile clipe de viata langa copacul tata,din care vor renaste in anul urmator.Aceasta existenta scurta dar magnifica,a fost o inspiratie pentru razboinici,fiind reprezentativa pentru spiritul si credinta lor,a dorintei samurailor de-a se sacrifica pentru o cauza nobila.
Spiritul japonez este reprezentat prin insusi copacul sakura.Infloreste dintr-o data,printr-o explozie de flori cu petalele larg deschise,isi arata frumusetea,unicitatea fermecatoare.Copacii incarcati de sute si mii de flori,isi indreapta bratele catre trecatori,protectand(mamoru) si imbratisand(dako shimeru) pe cei ce vin sa priveasca.Ca apoi,la scurt timp,cand inca perioada de glorie este pe cele mai inalte culmi,aleg sa cada(chiru).Aceasta ramane pentru japonezi virtutea vietii. Nihon jin no bitoku.

Dragosteaa eterna a japonezilor pentru florile de cires nu poate fi inteleasa de sufletul occidental.

Cultul florilor de cires din Japonia este legat de muntele Yoshino si de Ko-no-hana-sakuya-hime , printesa florilor de cires.Potrivit mitologiei japoneze , aceasta printesa , fiica a zeului muntelui , Ohoyamatsumi , si-a intalnit viitorul sot , zeul Ninigi, pe tarmul marii , prilej cu care cei doi s-au indragostit unul de celalalt.Initial , Ohoyamatsumi nu a fost de acord sa-i acorde lui Ninigi mana lui Ko-no-hana-sakuya-hime , propunandu-i , in schimb , sa se casatoreasca cu o alta fiica a lui , pe nume Iwa-Naga.In cele din urma , cei doi indragostiti s-au casatorit , dar din cauza ca Iwa-Naga , zeita stancii / pietrelor , fusese refuzata de catre divinul petitor , vietile oamenilor au devenit scurte si gingase asemeni florilor de cires , in loc sa fie lungi si rezistente precum pietrele.

Am primit pe mail , o legenda interesanta despre florile de cires,pe care o voi posta mai jos:

O celebra legenda japoneza povesteste de ce ciresii din orasul Nago din Okinawa sunt cei dintai din lume care infloresc in fiecare primavara ...In vremuri stravechi, un taran sarac isi ducea zilele de azi pe maine alaturi de sotia sa si de catelusul lor , numit Chintin ("micutul").Acest caine foarte credincios , care il insotea pretutindeni pe taran , era iubit atat de stapanul sau cat si de nevasta lui.Un vecin rautacios si ranchiunos il spiona pe taran cat era ziua de lunga. Intr-o zi , Chintin , aflat in curtea stapanalui sau , a inceput sa latre zgomotos si sa sape pamantul cu labutele.Taranul s-a uitat la el si si-a zis " Aha , ai gasit ceva si vrei sa te ajut sa il dezgropi" ; apoi , si-a luat sapa si a rascolit pamantul pana cand , in tarana , a inceput sa straluceasca o multime de aur.Desigur , stapanul lui Chintin a fost in culmea fericirii, iar vecinul a vazut tot ce s-a intamplat...
A doua zi , lacomul vecin a batut la usa taranului , l-a rugat pe acesta acestuia sa ii dea cu imprumut cainele , iar cererea i-a fost indeplinita.Vecinul l-a postat pe catel in curtea lui si , sub amenintarea bataii, i-a ordonat cainelui sa ii gaseasca aur.Chintin a adulmecat cu atentie peste tot , iar dupa o vreme a inceput sa latre si sa scormoneasca pamantul.Vecinul si-a luat pe data sapa si a adancit-o in pamant pana cand a dat peste o gramada de gunoi urat mirositor.Innebunit de furie , omul a batut catelul cu sapa pana cand l-a omorat.
Atunci cand taranul s-a dus sa il recupereze pe Chintin , vecinul i-a zis ca i-a omorat cainele.Indurerat , taranul a luat trupul neinsufletit al catelusului si l-a ingropat , impreuna cu sotia sa , dupa care a plantat peste mormant un arbore de pin.Sotii au ingrijit pinul , iar acesta , odata cu anii, a devenit mereu mai inalt.Intr-o zi, taranul i-a spus sotiei lui :"Iti mai aduci aminte ce mult ii placeau lui Chintin prajiturile din orez ? Ce-ar fi sa taiem pinul si sa facem din lemnul lui o piua mica in care sa poti prepara orezul ?" Zis si facut.Cand piua a fost gata , iar nevasta a inceput sa faramiteze orezul pentru prajituri , a inceputa sa iasa din piua nimic altceva decat aur ; pe masura ce femeia batea mai mult orezul in piua cu atat mai mult aur iesea la iveala.Desigur, furisat la fereastra , vecinul a vazut tot ce se intamplase, asa ca , dupa o vreme , a venit sa ceara cu imprumut piua.Atunci cand a ajuns acasa , vecinul i-a spus sotiei sale ca aceasta era o piua fermecata si cei doi au pus in ea orez , dupa care au inceput sa il faramiteze cu ravna , insa, in locul aurului, a aparut un gunoi puturos.Plin de manie, vecinul a aruncat piua in soba din bucatarie si a lasat-o sa arda.
Cand taranul a venit sa isi ia bunul inapoi, vecinul i-a marturisit ce facuse. Taranul i-a cerut, atunci, sa ii dea inapoi macar cenusa in care se transformase piua.Intors acasa , el si-a gasit nevasta in gradina si i-a zis :"Iti mai aduci aminte cat de mult ii placeau lui Chintin pomii de cires ? Cum se mai juca sub ei si se odihnea la umbra lor ? " Taranul a contemplat ciresii , apoi a presarat o parte din cenusa la radacinile lor, iar pomii au inflorit , ca prin minune , dintr-o data.
Zvonul despre ciresii taranului , care inflorisera inaintea tuturor celorlalti , s-a raspandit peste tot.Printul care stapanea acele meleaguri , mahnit ca ciresii din livada lui nu dadusera inca floare , s-a dus la taran si l-a rugat sa ii dea ajutor.Fara sa stea pe ganduri, taranul a aruncat restul de cenusa in livada stapanului sau , si toti ciresii au inflorit.Recunoscator, printul l-a innobilat pe taran si l-a facut si mai bogat decat era.
Din aceasta zi , ciresii din Nago sunt cei dintai din lume care infloresc primavara.

2011-04-07T06:50:00.000+09:00

Erika face o prostie.Dupa ce ii fac observatie,tipa la mine,frustrata.
II spun:
-Erika,du-te in camera ta si gandeste-te de ce m-am suparat.
Se duce,se gandeste,probabil,vine la mine si povesteste cu totul altceva.Cand o intreb de ce sunt suparata,ma priveste mirata.Nu intelege.

A doua zi,situatia identica.Ma supara si raspunde urat.
De data aceasta,nu reactionez imediat,raman pe ganduri...
Atunci,Erika are o idee salvatoare:

-Mama,du-te la tine in camera si gandeste-te! aratand cu degetul spre usa dormitorului.

Migrene si perioada electorala

2011-04-05T15:25:00.000+09:00

Nu stiu cum se face,dar tocmai atunci cand simti ca iti plesneste capul,cei din jur,se gasesc sa faca si mai mult zgomot.
In fata firmei de alaturi,niste muncitori,trag de(ca) niste fiare pe ciment,care produc un sunet metalic ingrozitor.
Doua case la stanga,se construieste ceva si sudeaza de azi dimineata...bzzzzzzz.
Pe strada alaturata,alti muncitori taie,sfarteca,mutileaza,maruntesc niste pietre.Opereaza cu mult spor imbogatind si inmultind durerile mele.
Si la tot se adauga campania electorala in plina desfasurare.
Ma scuzati ca va deranjez,VA ROG DIN INIMA sa ma VOTATI !!!
Striga tare ,vocea pitigaiata a unei femei.
Ingrozitor!
Am crezut ca ma salveaza tonomatul,am trecut sa il salut si sa imi cumpar un energizant...n-are efectul dorit,din pacate.

Magnolia si Miruna

2011-04-02T14:43:00.002+09:00

Cum vremea s-a incalzit si fiecare cauta sa stea mai mult pe-afara,nu se mai satura de aerul asta de primavara,de mireasma florilor,de corcodusi infloriti,iarba verde proaspat crescuta.Batranii isi scot caini la plimbare si zabovesc mai mult in fata caselor.Cauta sa intre in vorba,povestesc despre politica si guvern,despre imparat si sinistrati.Apoi,vorbesc de vreme,despre cum se sadesc legumele si florile.
Gospodinele si-au scos saltelele,paturile,plapumile,pernele,le-au azvarlit pe geam,le-au tras pe balcoane si le-au sugrumat cu carlige uriase sub razele soarelui.Au deschis larg toate ferestrele,au sters praful,au maturat,au gatit legume proapete in sos de soia,au parlit pestele si au fiert orezul.Au intins rufele,si-au facut cumparaturile si ca batranii,mai stau in fata casei,cu o vecina si schimba pareri despre o noua reteta.
Copii se intorc spre casa de la scoala.Isi poarta uniformele prea mari si ghiozdanele grele in spate.Merg in grupuri restranse,cate doi sau cate patru.Din cand in cand se opresc,soptesc la ureche,alearga,zburda,tipa si rad in hohote.Se bat cu pietre,joaca leapsa.Isi pun piedica,fac glumite specifice varstei.
Barbatii isi poarta costumele cu mandrie.Merg agale,cu servieta intr-o mana.Privesc spre copacii infloriti,din cand in cand isi mai baga in deget sub nodul cravatei si trag usor in fata.Cravata capata un aspect usor neingrijit.Respira mai usor aerul proaspat si pasesc mai departe.
Masinile luneca pe sosele cu geamurile deschise,se aude ba radio,ba muzica.Opresc la stopuri si nu mai injura ca au prins din nou rosu.Apasa pe butoane,isi deschid mai mult geamurile,scot capul afara si trag aerul de primavara in piept.
Domnisoarele de liceu isi poarta pletele fine in vant,se joaca cu snururile uniformei.Privesc si ele spre copacii infloriti, visatoare admira pasarile-n zbor,plutesc mai departe cu gandul la sarutul ce il vor primi sub ciresii infloriti.
Cafenelele(kisaten) si-au scos mesele si scaunele afara,ademenesc trecatorii cu bauturi reci,frappeuri,moccauri si alte minuni.
Ca toti ceilalti la sfarsit de zi,in timp ce ma intorceam acasa,mi-am zis sa admir peisajul,sa simt mirosul primaverii.Si-am pornit agale,cu masina taras ,taras precum masina lui Daimler,in '87(a' lui 1800).Sa nu fiu mai prejos,am deschis geamurile si-n fata si-n spate.Fetele erau cuminti,prinse bine in centuri,asadar aveam timp berechet sa admir privelistea in drumul meu.Si-am invartit de butonul pentru volum al cd-playerului.Miruna a lu' Vintila isi purta camasa de noapte,eu admiram magnolii inflorite inecate in razele soarelui la asfintit.Magnolii albe,acum cromatica imi imbata simturile,de la oranj-galbui la violet-roscat,pe alocuri chiar nuante de violet-albastrui,semn ca soarele isi pregateste culcusul si trage patura cu stele peste el.Miruna si-a rupt blugii la spate iar eu am primit un scurt semnal venit din spate "tiit",adica "hai,misca-te mai repede...ca nu te pot depasi pe strada cu sens unic".M-a furat din visare,am apasat pedala de acceleratie si m-am intors acasa mai curand decat as fi dorit,dar visand la florile de magnolia.
Am coborat,am luat bagajele,am inchis masina,m-am mai uitat o data in urma,totul ok.

A doua zi de dimineata,urma sa vad peisajul de ieri, la rasarit.N-am avut noroc,zi cu ploaie.Incarcata cu bagajele zilnice,trei genti plus cateva alte pungi in plus.Doi copii cu umbrele.Cea mare isi mai tine umbrela dar calca in toate baltile intalnite in drum.Aia mica tine umbrela invers,pe post de barca.In care isi mai baga picioarele din cand in cand,se impiedica si aluneca pe burta.Se ridica tinand bine de umbrela si razand o ia de la capat.Ajung transpirata si udata de ploaie la masina,o deschid.Ancorez fetele in scaune,arunc bagajele pe-un scaun,ma asez la volan si respir usurata.Bag cheile in contact si invart.Pi-pi-pi-pi.Hmmm,scot cheia si mai incerc o data.Acelasi raspuns:pi-pi-pi-pi.Nu porneste!Incep sa-mi pierd si ultima farama de rabdare,incerc a treia oara si n-am parte de alt raspuns.Atunci ma pocneste drept in crestet.Ma uit in spate,becu' e pe on!Nenorocitul,a supt toata seva precum o capusa insetata de sange,lasand masina aproape moarta in mainile mele.
In timp ce Miruna isi purta camasa de noapte si Vintila o admira fara camasa,eu visam privind florile de magnolie si Erika se juca cu lumina in spate.
Imaginati-va cum stateam in ploaie cu trei genti si doua pungi in maini,cu doua fete,aia mare calcand in balti,aia mica in umbrela facuta barca.

Gata,incepe

2011-04-01T08:01:00.000+09:00

A fost o perioada aglomerata la munca si in general.Multe pregatiri in toate partile.Gata,e 1 Aprilie si poate se mai linistesc apele.
Fetitele sunt gradinarese de 1 anisor.
In dimineata asta am primit cel mai frumos compliment: "Mama cea draguta si frumoasa!"

Mai vreau sa spun ceva,"La multi ani!" George pentru cei trei ani de Japonia. :)

La nunta regala...

2011-03-31T16:11:00.000+09:00

Dimineata la stiri:
Printul William(intre noi fie vorba,era mai kakoii sau mai chipes cand avea pana in 20 ani,acum a inceput sa semene cu taica'su) si logodnica sa Kate Middleton,l-au invitat la nunta pe Paul McCartney.
Evident,sa le cante sau sa ii incante.Nu doar unul dintre invitati.
Cu o oarecare invidie in glas,imi intreb consortul:
-Ehh,auzi...Paul la nunta regala.Tu de ce nu l-ai chemat la nunta noastra dragule?Doar stii cat de mult imi place Paul.
Consortul raspunde rece:
-Da...pe vremea aia nici nu stiai cine e Paul,s-apoi la nunta noastra s-a dansat hora.Ai mai vazut tu vreo sala plina la vreo nunta japoneza sa danseze hora si sa chiuie?

Si mi-am amintit,da!Am dansat hora!Ehee,ce detaliu important uitasem.A fost surpriza nuntii.Aici la nuntile japoneze,nu se fura mireasa,se fac surprize de catre prieteni,fiecare cum poate mai bine si cum are imaginatie.Totul este sa aibe legatura cu mirii.Si iata,datorita mamei mele,am avut parte de-o hora la nunta,cu siguranta n-ati vazut doamne in kimono dansand hora romaneasca.
Asadar,n-are decat sa le cante Paul McCartney la nunta,daca nu incing o hora...tot degeaba!

Lectii- bunele maniere

2011-03-30T06:58:00.000+09:00

In masina,Erika(3.5 ani) si Lisa(1.8 ani):

Erika: - Lisa spune: arigatou !(multumesc)
Lisa: - A-to
Erika: - Lisa spune iie(pentru nimic)
Lisa: -Iie

Inca o data:

Erika: - Lisa spune: arigatou !(multumesc)
Lisa: - A-to
Erika: - Lisa spune iie(pentru nimic)
Lisa: -Iie

La sfarsit,Erika catre Lisa:

-Bravo Lisa!

A fost odata...

2011-03-29T12:57:00.001+09:00

Acum un an eram in febra pregatirilor.pe 1 aprilie in Japonia(dupa calendarul chinezesc) este inceperea noului an.
Anul trecut,pe 1 Aprilie,cu catel cu purcel,la orele diminetii,am fost prezenti in curtea gradinitei unde incepea un nou an gradinaresc(ca nu e nici macar prescolar :D).Noi toti,gatiti la patru ace,pantofi eleganti,corsetul strange,cravata bine prinsa de gat,pantofiori lacuiti,noi nouti,cumparati special pentru aceasta ocazie.Rochita cu volanase si pentru mezina am ales o rochita cu stelute,eleganta.Mezina n-a primit pantofi lacuiti,inca mergea de-a buselea si n-am avut lovele pentru doua perechi de pantofi lacuiti!Eu,rochie noua,in care imi place sa cred ca am aratat foarte bine.
Emotiile mari, mari.Intalnim si alti parinti,tot la patru ace.Caut fetite de varsta Erikai printre oameni,ma gandesc ca ii vor fi prietene.Suntem usor timizi si retinuti.Nu stim ce sa facem.Stam in mijlocul curtii,privesc la topoganul in forma de girafa,la locul de joaca,la triciclete asezate in linie dreapta,gata de mars.Privesc la formele de nisip,mingii,cercuri,hip-hoopuri mari sau mici,sticlute si alte obiecte de joaca,toate intr-o ordine desavarsita,puse pe categorii in niste cutii speciale.Primul gand a fost ca nu sunt folosite niciodata,mi-am amintit insa prima vizita la gradinita,cand am venit sa vorbesc cu educatorul sef(e educator!) si in curte,se jucau in voie,grupa mica sau mica-mica,copilasii de 2 ani,care imprastiasera prin toata curtea toate obiectele din cutiile speciale.
Ramasa cu gandul la ordine,la girafa si hip-hoopuri,sotul imi face semn.Ne apropriem de intrarea templului.Cladirea gradinitei este alaturi.Educatorul este in acelasi timp preotul shintoist al templului.La intrarea in templu ne lepadam de pantofii prafuiti de nisipul din curte,ne incaltam cu niste papuci speciali ce i-am primit de la o doamna draguta si pasim pe tatami.O alta doamna ne indruma spre locurile noastre.Calcam cu grija printre ceilalti parinti si copii,ajungem la locul nostru,ne asezam jos,direct pe tatami,in pozitia strandard.Dupa cinci minute amortesti intru-totul,ar fi bine inainte de a amorti,sa schimbi pozitia.Risti sa trebuiasca sa te scoli brusc in picioare si sa nu o poti face pentru ca mii de ace iti impung picioarele.
Dupa ce ceremonia de deschidere s-a incheiat,aveam oficial copil la gradinita.Nah,am facut-o si pe asta.Sa vedem de acum incolo cum ne descurcam.
Am sa revin putin la perioada pregatirilor,inainte de 1 aprilie.A fost o perioada frumoasa dar incarcata de multe griji.Griji care le am si acum.Identice.Cu toate ca a trecut deja un an.Griji referitoare la acomodare,griji pentru Erika.Pregatiri,haine,prosoape,pungi,carpe de spalat pe jos,servetele,rucsac,uniforma.Griji ce s-au adeverit,dar care au trecut o data cu acomodarea.
In dimieata de 2 aprilie am lasat-o in grija educatoarei la usa gradinitei.N-a plans foarte tare,mi-am spus ca nu e asa de greu.Am noroc!Fetita cuminte si intelegatoare.M-am dus la orele pranzului.Cand m-a vazut,a inceput sa planga in hohote si mi-a sarit in brate,udand bluza cu lacrimile.N-a existat un moment mai greu,monentul in care iti faci procese de constiinta,chinui copilul,il abandonezi,ce nu puteai sa mai stai cu el acasa!?A doua zi,a inceput sa planga din masina.Am lasat-o din nou la gradinita si a plans la fel de tare cand m-am dus s-o iau la pranz.Seara o priveam cum doarme si ma simteam tare vinovata.Dupa o saptamana a inceput sa imi povesteasca despre prietenii noi,cum s-a jucat la gradi si ce activitati au facut.Totusi existau dimineti cand imi sarea la piept plangand.Cu mezina am avut aceeasi problema de acomodare,doar ca Lisa fiind mai mica si foarte sociabila,s-a integrat foarte repede in colectiv.Dupa o saptamana toti copii ma strigau: "Mama lu' Lisaaa..."Toate mamicile imi povesteau cum la ei acasa se vorbeste despre Lisa tot timpul.
Azi este ultima zi de gradinita pe anul acesta gradinaresc. Au doua zile libere si de la 1 aprilie vor incepe noul an.In grupe noi.Erika trece de la iepuras la panda.Schimba sapca de la roz la rosu cu alb si a primit completare la uniforma,o palarie.Lisa trece de la grupa ou la pui.Pentru ea imi fac ceva griji.In grupa ou nu sunt decat 6 copii.Pana acum a fost favorizata,daca pot spune asa.In sensul ca daca plangea era imediat impacata,daca vroia ceva,i se implinea dorinta in scurt timp.Dormea in patut si in general,primea mai multa atentie.In grupa pui vor fi in jur de 15 copii.Va dormi pe saltea si va imbraca pijama.Nou-noute,cumparate special pentru ea,cu Kitty :).Totusi oare nu va face scandal ca ea vrea in patutul ei?Asta e una din problemele care ma macina.Apoi,ma intreb daca nu o sa sufere dupa educatoarele ei?N-am apucat sa spun.O data cu schimbarea grupei,se schimba si educatoarele,deci trebuie sa se acomodeze in spatiu nou si cu om nou.Dificil si pentru un adult.Un lucru bun.Colegii de grupa nu se schimba.
In dimineata aceasta,Erika a alergat bucuroasa spre gradinita."Azi e ultima zi de iepuraaaasss.De maine am sa fiu pandaaaa". Langa usa asteptau cateva mamici cu copiii in grupa mare,sa fie preluati de educatoare.Ultima zi pentru ei,din aprilie vor fi scolari.Mamicile erau triste si suspinau.In drum spre casa m-am surprins suspinand, fetele mele nu intra la scoala,dar schimba grupa,cresc,devin independente si asta doare putin si de aici si suspinele.

Tonomatul meserias

2011-03-27T10:05:00.000+09:00

Casa mea e pe colt.Jumatate pe o strada si inca o jumatate pe cealalta strada.Intrarea se face pe prima strada mentionata. Usa este pe la jumatate.Langa casa sunt trei tonomate si numarul strazii tot 3 este.Deja incepe sa aibe parfum de basm.Revin la tonomatele de langa casa.Cum iesi pe usa,drept inainte,din cinci pasi ajungi pe trotuar,te uiti in dreapta-stanga,treci strada si cum ajungi pe trotuarul de vis-a-vis,la doi pasi sunt doua tonomate.(sau automate!sa nu supar pe cei mai corecti din fire cu lb romana,termenul de tonomat s-ar folosi doar la aparatul cu discuri)
Primul tonomat este cel cu tigari,auuuu ce s-au scumpit,auzi 410 ieni cat vreo 4 dolar un pachet!Ala mai ieftin!Imi e mila de portofelul fumatorilor.Nu cred ca am subliniat niciodata faptul ca tinerii care fumeaza,cei ce inca n-au trecut de majorat,nu-si cumpara tigari de la tonomate.Eu cel putin n-am vazut niciodata.Isi cumpara tigari de la magazinele combini din cartierele marginase sau departe de locul unde locuiesc.Poate in drum spre liceu.
Asadar,pentru mine,cel cu tigari nu imi da emotii de nici un fel.Tonomatul de langa,este cu cafea si sucuri.Printre care cola,fanta,calpis,cafea cu lapte sau cafe ole,cafea neagra,cafea cu zahar.De aici imi cumpar cola,de obicei seara,vara mi se face sete,cobor cu frica(am ramas cu traume din Ro :D) fug repede peste drum,bag fisa,apuc cutia rece de cola si fug inapoi in casa.
Insa vreau sa va vorbesc de un tonomat mai special.Acesta este asezat pe strada cealalta,de care pomeneam in primele randuri.Cu acest tonomat sau automat de sucuri,ma intalnesc atunci cand ma duc la cumparaturi.Este in drum.L-am cunoscut cand ne-am mutat in zona.Era o seara de septembrie,calduroasa.Veneam agale de la cumparaturi.Pe strada nici tipenie de om,din casele pe langa care treceam,se auzeau diferite zgomote,ce ma faceau sa ma simt in siguranta.Se auzea dusul intr-o baie,tigaia cu grasimea vegetala sfaraind sub flacarile nemiloase ale aragazului,un televizor pe canalul de stiri.
In apropierea casei zgomotele s-au mai potolit,mai aveam in jur de 10m,las tonomatul in urma mea si imediat in spatele meu aud o voce de barbat,vorbind intr-o limba necunoscuta.Am incremenit,m-am oprit pe loc,m-am intors cu multa grija si am privit in urma mea...nimeni...doar tonomatul lumina in intuneric.Am ramas in loc o vreme,vocea n-a mai spus nimic.Am plecat acasa speriata si cu misterul nedezlegat.A doua intalnire a fost mai putin enigmatica.Am coborat sa-i cumpar ceva de baut.Tonomatul solitar,nu acela de peste drum,prieten cu tigarile.
Acest Tonomat are sucuri naturale,sucuri acidulate,apa plata,ceai rece sau cald,cafea si pe langa acestea,mai are si cateva sticlute cu energizante sau suplimente.Eu aleg intotdeaua o sticulta de 350 ml,Gym ii spune.Ma intorc la tonomat,ies din casa pe strada laterala,ma apropii de el si la un metru distanta,am acelasi sentiment ciudat,cineva ma priveste,privesc in stanga,in dreapta,nu este nimeni.Pregatesc fisa si cand vreau s-o introduc, tonomatul vorbeaste.Ahhh,am sarit trei pasi in spate.Nu mai era vocea de barbat ce ma speriase cu cateva seri in urma.Acum o voce de femeie mi-a urat "Hello",cum sa ii mai spun tonomatului meu acum?tonomata sau poate putin alintat tonomita.Dupa ce mi-am revenit din soc,am introdus moneda,mi-am luat sucul si am vrut sa plec.M-a oprit ea si mi-a spus:
-See you again!
I-am urat si eu o zi frumoasa si vanzare buna in continuare.
De atunci am ajuns sa fim prieteni buni,ori cu tonomatul ori cu tonomata.Ma inteleg bine si cu unul si cu celalalt.Cred ca lucreaza pe ture,insa nu mi-am dat seama pana acum de unde cunosc acesti doi lb chineza,portugheza,spaniola si engleza.Ca doar traiesc in Japonia.Dragut,ma saluta in fiecare zi si-mi multumesc pentru cumparaturi.Uneori cand trec pe partea cealalta a strazii,cand ma vede ma striga,de obicei in lb japoneza:
-Tsumetai nomimono ikaga desu ka?(Nu doriti sa beti ceva rece?)
Daca am monede la indemana,cumpar.Atunci imi multumeste:
-Otsukaresama deshita!
Daca se intampla sa fie inca dimineata sau imediat dupa pranz,imi multumeste altfel:
-Arigatou gozaimashita!Gambatte kudasai!（Multumesc frumos!Spor la treaba!)

Stie intotdeauna sa ma faca sa zambesc.

Ce bine ca asa mai am si eu cu cine schimba doua vorbe,fie ele si in chinezeste:

-Zàijiàn!

2011-03-25T14:14:00.001+09:00

Eu suparata,Erika incearca sa ma impace:
-Mai esti suparata?
-Da!
-De-as putea sa fiu cuminte maine...

-------------------------------------------

Eu: -De ce nu asculti tu putin ce iti spun?
Erika: -Pentru ca acum vorbesc EU.

Alaturi de Japonia.

2011-03-25T08:11:00.000+09:00

Acum cand in urma dezastrului au ramas OAMENII,acestia au nevoie de suport moral si financiar.

Alaturi de Japonia propune sa sustinem Japonia prin incurajari!

Kodama deshoka

2011-03-20T13:53:00.000+09:00

Cei ce se uita la tv in Japonia,poate au vazut-auzit o noua reclama.Personal imi place foarte mult.

Poemul din reclama este scris de Kaneko Misuzu.
S-a nascut in 1903,prefectura Yamaguchi,in orasul Senzaki cu vedere la Marea Japoniei.Numele de familie fiind Teru,Apoi adoptand pseudonimul Misuzu.
In 1924 trimite primele sale poezii unor reviste,cum ar fi: Golden Star (Kin nu Hoshi), Povestiri pentru copii (Dowa) si (Kurabu Fujin).
In 1927 a fost casatorita de catre parinti,care s-a dovedit nefericita pentru ea.Sotul ei i-a interzis sa scrie poezii si sa corespondeze cu prietenii si cu asociatii revistelor.Cu toate acestea,a gasit consolare in fiica ei.
Nefericirea in casatoria a continuat.Sotul ei lipsea perioade lungi de acasa,cheltuia mult si frecventa bordeluri.In 1930 ea a cerut divort,cerand custodia fiicei.Sotul a fost de acord,dar s-a razgandit la scurt timp privind custodia copilului.
Nesuportand ideea de-a ramane fara copil,s-a gandit la sinucidere.A lasat un bilet mamei sale,in care o ruga sa aibe grija de fiica ei.Un alt bilet a scris sotului,in care il ruga sa permita acest lucru.Pe 9 martie 1930 a luat o supradoza,a murit la numai 26 ani.

こだまでしょうか

「遊ぼう」っていうと
「遊ぼう」っていう。

「馬鹿」っていうと
「馬鹿」っていう。

「もう遊ばない」っていうと
「遊ばない」っていう。

そうして、あとで
さみしくなって、

「ごめんね」っていうと
「ごめんね」っていう。

こだまでしょうか、
いいえ、誰でも。

Kodama deshouka

"Asobou" tte iu to
"Asobou" tte iu.
"Baka" tte iu to
"Baka" tte iu.
"Mou asobanai" tte iu to
"Mou asobanai" tte iu.
Soshite, ato de
Samishiku natte,
"Gomene" tte iu to
"Gomene" tte iu.
Kodama deshouka,
Iie, dare demo.

Guvernul roman sare in ajutor!.

2011-03-19T10:28:00.000+09:00

Pe facebook este o intreaga revolutie.Unii vor sa plece,altii nu parasesc Japonia.Comunitatatea romanilor din Japonia trece prin momente dificile.Si ca totul sa fie mai usor,domnii din guvern,au hotarat in ultima instanta,ca trebuie sa ne salveze de la o catastrofa nucleara si au pus la dispozitia celor care doresc sa se intoarca in Romania,un avion.

Primul anunt care a fost facut si trecut din gura in gura sau in termeni mai moderni,din link in link,il gasiti pe blogul "ne-japnezului" George
Sau ce ne doreste Romania in viziunea lui Ami

Al doilea urmeaza mai jos:

Datorita situatiei create in Japonia de cutremurul de pamant din data de 11 martie 2011, Guvernul Romaniei a intreprins demersuri pentru trimiterea unei aeronave la Tokyo , in regim comercial.

Aeronava va decola de pe aeroportul Tokyo Narita, Terminal 1 in data de 19 martie 2011, ora locala 15.20. Numarul de locuri disponibile este de 209.

Din valoarea totala a biletului, care este de cca 2000 de euro-pers, cetatenii care vor apela la zbor, vor avea de acoperit cca 50%, ceea ce reprezinta 1000 (o mie) Euro pentru un adult si, respectiv 500 (cinci sute) Euro pentru copil cu varsta cuprinsa intre 1-14 ani. Copiii care nu au implinit 1 an vor calatori in regim de gratuitate. Diferenta pana la pretul efectiv al biletului va fi suportata din Fondul de rezerva al Guvernului Romaniei.

Persoanele care doresc sa se imbarce se vor prezenta la Aeroportul Narita Tokyo, Terminal 1, aripa de nord, etajul 4 – Plecari, zona G, pana cel tarziu la ora 11.00.

O echipa de sprijin consular a Ministerului Afacerilor Externe se va afla in zona sus-mentionata, precum si in Terminalul 1, aripa centrala, etajul 5, intr-un spatiu usor de identificat.

Autoritatile nipone solicita pentru reintoarcerea in Japonia detinerea unui permis de reintrare valabil, care poate fi obtinut in aeroport. In acest sens, sugeram deplasarea la aeroport in timp util.

Reamintim ca persoanele care doresc sa se imbarce, inclusiv copii, au nevoie de un document de calatorie valabil. Echipa de sprijin consular, operationala la Ambasada Romaniei la Tokyo este in masura sa acorde asistenta consulara necesara.

Va fi acordata prioritate cazurilor umanitare, cetatenilor afectati sever de cutremur, femeilor si copiilor.

Persoanele care doresc sa se imbarce pot lua un bagaj de cala de cel mult 20 kg si un bagaj de mana. Animalele de companie nu sunt acceptate la bord.

Pentru facilitarea procedurilor de imbarcare, va rugam a preciza in cel mai scurt timp, de o maniera ferma, daca doriti sa va imbarcati in acest zbor, optiunea dvs. la e-mail-urile: consular@ambrom.jp; office@ambrom.jp sau la numărul de telefon +81.334.79.03.11 al Ambasadei Romaniei la Tokyo. In mesajul dumneavoastra, va rugam sa precizati numele, prenumele, tipul si numarul documentului de calatorie; in cazul in care sunteti insotita/insotit de copii minori, va rugam a preciza aceleasi date despre fiecare dintre acestia.

Acum,cercetand piata,am gasit urmatoarele detalii referitoare la preturile unui bilet de avion Tokyo-Bucureti.

Compania KLM- zbor dus-intors,plecare 19 martie 2011, pret 1534 dolari
Compania Air France-zbor dus-intors,plecare 19 martie 2011,pret 1530 dolari
Compania Lufthansa-zbor dus-intors,plecare 20 martie 2011,pret 1840 dolari.

Privind atent,toate zborurile mentionate mai sus,sunt dus-intors.Nu,one way.
Acum,sunt curioasa de unde domnii din guvern au ajuns la concluzia ca un bilet dus,cursa Tokyo-Bucuresti(fara escala!) costa 2000 euro.

Concluzia va las sa o trageti singuri!

Noi,romanii din Japonia,le comunicam intr-un cor,asa cum spune englezu': Thanks,but no thanks!
Noi de-aicia nu plecam,nu plecam acasa!

Stiri REALE din Japonia

2011-03-18T08:32:00.000+09:00

Pentru ca atat presa romaneasca cat si cea internationala imbogatesc stirile cu epitete,metafore si alte "stiri calde" din burta,cred ca este necesar sa se stie care este situatia aici .Nu doar dorinta de-a vinde o stire senzationala.

Am sa incep cu reactoarele de la Fukushima,caci cu siguranta,este stirea cea mai cautata in momentul de fata.
Pe forumul desprecopii,Julie,relateaza despre situatia reactoarelor.Sotul ei lucreaza in domeniu si situatia ne este prezentata din interior.
Iata,ce spune:

13.03.2011

la reactorul 3 Fukushima, si se asteapta noutati din zona.

Ca tot intreba cineva, cel mai rau scenariu este sa se sparga miezul reactorului - atunci intr-adevar se poate vorbi de contaminare radioactiva. Deocamdata, din cate inteleg, nu exista asa ceva, sau cel putin in zona adiacenta celei evacuate, si nici nor radioactiv, dupa cum scrie prin presa romaneasca.

Deocamdata nivelul de alerta nu s-a ridicat la nivelul 4 - nivel la care s-a ajuns in cazul accidentului din 1999 din Tokai-mura, dar in cele mai rele scenarii cam pe acolo s-ar putea ajunge.

Ca am vazut ca exista voci care pomenesc tot mai des Cernobilul, va pot spune ca asa ceva nu se poate intampla aici, in primul rand ca reactorul de la Fukushima este de alta conceptie, in al doilea rand petru ca nu e un mamut cum a fost Cernobilul, deci nici macar o explozie de acea manitudine nu e posibila. In acest moment in pericol de iradiere etc sunt cei care lucreaza acolo la reactor.

14.03.2011

In esenta, chiar daca se topeste miezul reactorului, atata vreme cat materialul radioactiv este retinut in cuva reactorului, inca e ok, ma rog, cat de ok se poate in asemenea situatie.

Da, s-a ridicat tot incidentul la nivelul 4 pe scara accidentelor nucleare, insa oamenii din jurul centralelor au fost evacuati din timp, pericolul adevarat de iradiere este pentru cei care lucreaza acum la reactor.

Persoanele despre care s-a anuntat ca au fost expuse - au fost scanati cu contoarele GM - se aflau la un spital din apropierea reactorului in momentul exploziei. Din cate inteleg, au fost pusi sa se spele bine - ca sa indeparteze particulele radioactive de pe corp si sa imbrace haine curate/necontaminate. Cam aceleasi masuri au fost luate si in 1999, in Tokai-mura - sotul meu a avut nenorocul sa fie acolo in momentul accidentului- cu exceptia ca atunci toate masurile au fost luate cu intarziere iar contaminarea a fost mult mai grava.

Pana acum, nivelul radiatiilor in zona nu au trecut de 1550 de microSV, si asta la un moment dat, nivel comparabil cu o radiografie pulmonara, un dus-intors Tokyo-New-York si, din cate am citit, un pic mai mic decat cel de la un CT scan.

Cat despre faptul ca ar fi scapari de material radioactiv - Cesiu, Iod, astea sunt speculatii. Daca ar fi adevarat, ar fi explodat stirile. Va imaginati cati ne-japonezi sunt prin preajma si monitorizeaza, suficient cat sa nu se mai poata ascunde nimic de data asta.

Deocamdata nu sunt evolutii in zona Fukushima, toata lumea spera sa se termine odata cu seria ghinioanelor.

14.03.2011

Tocmai anunta la tv explozie la Fukushima 1-3 deocamdata nu se stie la ce instalatie, se pare ca nu in circuitul primar, se roaga oamenii din zona- pe o raza de 20 de km - sa stea in case. S-a mai zis ca nu se asteapta sa creasca nivelul de radiatii si se asteapta din moment in moment detalii tehnice privind ce si cum.

15.03.2011

Si din pacate a avut loc o noua explozie, la reactorul 2, nivelul radiatiilor a sarit brusc la 9 sute si ceva de microSv si apoi a scazut, pentru ca pe la ora locala 8,30 sa creasca peste 8000 microSV/h; se deduce ca a avut loc la asa numita suppression pool.

Sa vedem care e realitatea. Ma rog ca cei de la reactor sa poata limita dezastrul, deja s-a pus in discutie care e riscul la care se expun.

15.03.2011

Lumea pe o raza de 30 de km in jurul uzinei Fukushima-daiichi e sfatuita oficial sa se inchida in case. Inca nu se stie cauza exacta a exploziei de la reactorul 2, se presupune o noua acumulare de hidrogen, insa intr-o locatie diferita celor de la reactoarele 1 si 3.

Reactorul 4 - care era de ceva vreme oprit pentru revizie - are acum un incendiu, nu e clar insa unde.

Aici gasiti un site care prezinta intormatii obiective,gasiti aici:

http://english.kyodonews.jp/news/japan_quake/

Sau tv din Japonia,in engleza:

NHK

Pe masura ce mai aflu si eu noutati,am sa uploadez blogul.

UPDATE: 15.03.2011cutremur ora 22:28,magnitudine 6.4,la adancime de 14 km: Shizuoka,Yamanashi,Kanagawa.Nu exista risc de tsunami.

UPDATE: 16.03.2011

JAEA, Japan Atomic Energy Agency, a trimis echipe de monitorizare a radiatiilor in Fukushima.
A avut loc un nou incendiu la reactorul 4,dar care s-a stins de la sine ca si cele de pana acum.
Din 800 muncitori ce lucrau la reactoarele din Fukushima,750 au fost evacuati.In momentul de fata,lucreaza 50 de muncitori.

Julie spune asa:

se lucreaza la proiectarea si punerea imediat in functiune a unui nou sistem de pompare/aducere a apei in zonele fierbinti.

A aparut si un profesor, imi scapa numele, care a proiectat sarcofagul de beton de la Cernobil, care a asigurat ca situatia de la Fukushima nu e ca cea din 1986, in primul pentru ca tot ce se intampla acolo se datoreaza unor reactii chimice - nu nucleare - care, daca se iau toate masurile de racire, se vor potoli in timp.

Deocamdata nu s-a extins zona de evacuare, desi multi locuitori din zona au inceput sa plece.

Pana acum, nivelul de radiatii in zonele adiacente zonei evacuate de la Fukushima se situeaza de la cativa microSv la cateva zecimi de microSv.

Nu cred ca jurnalistii au de unde sa stie unde sunt gaurile alea despre care se vorbeste, doar lucratorii si proiectantii de acolo stiu si sunt sigura ca fac tot posibilul sa limiteze daunele. Cuvele reactoarelor si piscinele de depozitare a materialului radioactiv sunt imbracate in cladiri de beton in straturi, gen matriosca, dar daca se vorbeste de posibilitatea de a se interveni cu elicoptere - am auzit si eu asta - trebuie sa fie vorba despre o spartura in cladirea exterioara.

UPDATE: 16.03.2011,ora 18:34

Numarul de morti si disparuti in urma cutremurului si al tsunami-ului a depasit 11900.

Ministerul de externe a declarat ca sunt inregistrati 500 de straini disparuti.

Nivelul radiatilor in zona Fukushima a scazut,nu mai variaza si sunt la nivel de microSv.

Elicoptere au ajutat la racirea reactorului 3,aducand apa din mare si stropind zonele fierbinti.

UPDATE 18.03.2011

Nivelul radiatilor a scazut un pic pe parcursul zilei de joi,la Daiichi Fukushima,dupa stropirea cu apa efectuata de elicoptere si camioanele cu pompa.

Tokyo Power Electric Company spera ca pe parcursul zilei de vineri(azi) sa poata activa sistemul de racire al reactorului 2.

Presedintele americam Barack Obama a subliniat sprijinul SUA pentru Japonia in urma cutremurului si a tsunamiului de acum o saptamana.

Firma AREVA din Franta,experta in domeniul energiei nucleare,a trimis costume de protectie,manusi si masti in Japonia pentru lucratorii de la centrala electrica.

Donate for Japan(Donati pentru Japonia)

2011-03-17T15:07:00.000+09:00

Am sa strang aici site-uri sigure, ce accepta si strang donatii pentru Japonia.Cine are posibilitatea si doreste sa ajute,o poate face cu usurinta accesand site-urile de mai jos:

Save the children

Australian Red Cross

World Vision Canada

Medical Teams International

Mercy Corps

Unicef Romania monitorizeaza situatia din Japonia si este gata oricand sa ajute si sa participe la donatii.

Evadez

2011-03-13T20:40:00.000+09:00

Am simtit nevoia sa inchid televizor,radio,calculator.
N-am mai putut sa privesc la nesfarsit aceleasi imagini repetandu-se la nesfarsit.
Fetitele mele sunt prea mici sa realizeze ce se intampla si nici nu inteleg de ce eu nu ma pot juca cu ele si nu le acord atentia de care au nevoie.
Am scos fetele afara,am fost la zoo.Sotul a gatit bento(pranz la pachet) in timp ce eu n-am contenit sa privesc stirile sau sa caut pe internet alte si alte stiri.
Mi-am dat seama ca nu pot face nimic,nu pot!Nu pot sa redau viata celor ce si-au pierdut-o sub valuri sau sub daramaturi.Nu pot sa opresc reactorul sa nu explodeze.Nu pot sa le streg spaima si disperarea de pe chipuri.Nu le pot sterge din minte experientele groaznice prin care au trecut.Nu le pot sterge lacrimile,nu le pot da tot ce au pierdut.
Pot doar sa ma rog,sa ma rog ca cei dispaturi sa fie gasiti in viata.Ma pot ruga pentru vietile pierdute si ma pot ruga sa fie bine de acum inainte.
Desi cu indoiala in suflet si cu un sentiment de vinovatie,caci eu inca pot sa zambesc,pot sa privesc in jurul meu si sa vad casa la locul ei,ma pot bucura de soare si de ziua de azi,am incercat sa fiu alaturi de fetele mele,sa petrec o zi de duminica in familie.
Am reusit sa ma destind,sa ma relaxez,sa avem o iesire placuta.

Neputinta in fata fortelor naturii(cutremurul din 11 martie si urmarile)

2011-03-12T18:33:00.001+09:00

Traiesc un vis urat.Ma ciupesc si nu reusesc sa ma trezesc.Imagini de groaza ma tin in fata televizorului.
E inviorator ce vad,pare un film de groaza cu sfarsitul lumii.
Un film foarte bine realizat ce zguduie toate simtirile celui care priveste.
Orase intregi au fost maturate de tsunami.Numai noroc chior a facut ca zona in care locuiesc sa nu fie afectata,sa nu simtim nici macar cutremurul.Trei sferturi din Japonie au fost zguduite.
Nimeni nu mai scoate o vorba,privim setati la imaginile transmise live.Fetele noastre sunt palide,ochii adanciti in orbite.Pare ireal,pare ca lumea se sfarseste. Case plutesc pe ape,parcari intregi de masini luate de valurile distrugatoare. Cartiere,sate,case,masini,animale,oameni. Of,oamenii,mai ales oamenii,se estimeaza la peste 1450 de morti si raniti. Si inca n-a luat sfarsit, anunta alerta de tsunami puternic,cod rosu, pe mai bine de jumatate din tara. Cod portocaliu si galben pe restul. A ajuns si la noi,cod galben,tsunami de 50cm. Dar ce se intampla oare dupa ce un tsunami de cod rosu loveste,din nou,aceeasi zona. Ce mai distruge cand n-a mai ramas nimic?
Am uitat de incendii,de groaznicele incendii,sute de masini pentru export au ars in intregime.O fabrica arde de ieri,flacari uriase,ar speria si pe cel mai curajos om.
Imagini terifiante.
Cea mai noua stire,poate cea mai infricosatoare.A avut loc o explozie la centrala nucleara din Fukushima,nu se stie exact ce a explodat si ce se va intampla.Reporterii sunt agitati,stirile curg valuri..
Teama,nesiguranta,spaima,durerea plutesc in aer...
Rugati-va pentru cei din zona afectata,in momentul de fata e tot ce putem face.

Cutremur

2011-03-11T19:13:00.000+09:00

Suntem bine,stiu ca sunt multe persoane care se gandesc la mine.
In zona in care locuiesc nu s-a simtit cutremurul.
Ma rog pentru cei din zona afectata,vin replici,mici ce e drept si tsunami.
Oameniii sunt evacuati si se simte frica si spaima.
Numarul mortilor se ridica la 25 persoane si 30 raniti.
Cutremurator!Oameni care plang,altii impietriti.Case si masini plutesc pe ape...

Un gest face cat o mie de cuvinte

2011-03-10T08:47:00.005+09:00

Desi este inca frig pentru aceasta perioada chiar si in Tara Soarelui Rasare,in dimineata aceasta,cand am deschis jaluzezele ferestrei,soarele a inundat incaperea cu raze calde. Narcisele ce ieri le culesesem,au parfumat intreg biroul. Am ramas in fata ferestrei,am tras aer in piept si am simtit ca primavara asteapa cuminte dupa colt,randul sa-i vina,in timp ce baba iarna isi face cu greu bagajele.
Chiar si oamenii din jur sunt mai veseli si zambesc mai mult.
Anul acesta primavara mi-a adus-o postasul intr-un plic,tocmai din Romania,unde fulgii de nea isi fac de cap.
La inceput de martie,cineva drag,n-a uitat nici anul acesta sa imi trimita un martisor. Si cata placere mi-a facut,caci japoezii nu au aceasta sarbatoare. L-am prins de incheitura mainii,am fost intrebata de colegi ce este cu noua mea bratara. Le-am povestit despre acest obicei,le-am explicat ce reprezinta snurul alb si cel rosu. Au fost incantati,cine stie,poate in cativa ani vor imprumuta si ei Martisorul.
Ieri,postasul mi-a lasat un plic mare,alb, in brate. L-am privit mirata,m-am uitat dupa adresa expeditorului,nu asteptam nici un pachet.Avea stampila din Romania si numele ce l-am citit,mi-a adus emotie in suflet.Am realizat ca niste fluturasi au inceput sa bata din aripi in stomac.Iata cum fluturasii nu sunt doar pentru indragostiti.Emotia a fost si mai puternica la deschiderea plicului si a invelisului frumos ce ocrotea cadoul.
Cadoul,cartea lui Ionel Teodoreanu-Lorelei a fost o surpriza atat de placuta.Si asta pentru ca,am scris cateva randuri undeva,cum eu n-am apucat sa citesc aceasta carte.
Prietena mea din liceu,a facut un gest ce mi-a atins corzile sensibile si dedicatia de pe prima pagina,m-a facut sa plang de-a binelea.
Nu stiu cui sa ii multumesc,sunt atat de recunoscatoare ca desi am avut dezamagiri,am prieteni adevarati,prieteni de suflet.Cu toate ca nu vorbim des,suntem aproape unul pentru celalalt si, cu siguranta,la nevoie,am sari in ajutor.
Si cum sa nu ma simt fericita,cand sunt rasfatata cu daruri deosebite,cand ma simt iubita si iubesc la randu-mi.
Multumesc pentru cadou,te imbratisez virtual si promit o imbratisare stransa stransa si multi pupici atunci cand ne vom vedea.
Adinuta iz za best! :D

Vine primavara...

2011-03-09T22:57:00.002+09:00

Am imbracat haina noua cu un nou nume!
Multumim tuturor pentru participare.
Sper sa va placa.

Si noul nume este...

2011-03-07T09:53:00.002+09:00

Avem nu mai mult si nu mai putin de opt variante.
Asadar,alegeti pe cel care va place cel mai mult.
Personal,mi-a placut tare mult varianta patru.Dar am nevoie sa stiu ce va place si voua.
Va multumesc ca va faceti timp pentru asta.

1 In tara soarelui rasare.(Elena)
2 Doua boabe de orez(abramburika)
3 Aventuri cu 2 boabe de orez(abramburika)
4 Mogalnete in Tara Soarelui Rasare(Adina&co)
5 Mogalnete's Japan journey.(Adina&co)
6 Trairi si Mogalnete japoneze.(Adina&co)
7 Trairi cu Mogalnete japoneze.(Adina&co)
8 Japonia,cu doua Mogalnete.(Adina&co)

Cu Erika de vorba

2011-03-06T07:54:00.002+09:00

In pat,incerc sa o adorm...dar mosul Ene se lasa asteptat.
O rog,: Hai mami sa facem nani,e tarziu deja.
Ma prinveste,imi zambeste,imi rosteste soptit:
Mama te iubesc absolut!

Noutati

2011-03-02T07:58:00.000+09:00

In ultima vreme ideea de-a avea un singur blog s-a conturat tot mai mult.Am unit blogul "mogalnetelor" cu acesta.
Acum,am o alta problema,numele si designul nu se mai potrivesc in acest nou format.
Propun un mic concurs.
Astept pareri de la voi,legate de un nou nume,ce credeti voi ca ar fi potivit si daca aveti idei, un nou design.
Toate variantele le voi supune la vot si varianta cu cele mai multe voturi,va primi un cadou.
Cadoul inca nu l-am gandit,pe parcurs va voi anunta. :)

De ce nu-mi place tv-ul

2011-03-01T16:24:00.000+09:00

Si aici ma refer la televiziunea romaneasca. Caci la tv aici,in tara soarelui rasare nu prea privesc.
Dar cand dorul de tara nu mai este satisfacut de coversatii cu prietenii,de mess sau facebook,apelez din cand in cand sa privesc la tv. Pe vremea cand aveam timp mai mult,imi facusem abonament la ProTv International. Din pricina diferentei de fus orar,apucam sa vad decat cateva emisiuni. Pe Maruta cu al lui Happy Hour,pe Esca cu stirile, o telenovela romaneasca si nelipsitele stiri horror de la ora cinci(in reluare) plus Povestiri adevarate.

De Esca ma saturasem,cu dictia ei perfecta si mimica de actrita.Stirile erau horror si la ora aceea.Asa ca rapid cheful s-a transformat in lipsa.
La Hepilica lui Maruta,scenariul era identic in fiecare zi.Barfa,barfa,barfa.Ori eu ma schimbasem,ori bag de seama ca suntem un popor de carcotasi,da' rau de tot. Ba sotia inselata facea marturiri incendiare,ba amantul sustinea ca nu s-a atins de sotia prietenului.Sotul suna in direct si afirma ca are dovada video,apoi dupa o saptamana de discutii aprinse,era invitata doica,care declara ca ea este amanta sotului, voila,o intreaga drama,prezentata pe larg,in cele mai mici detalii,pe canapeaua inflorata din studioul incapator.
La Povestiri Adevarate erau din pacate povesti mult prea tragice ca sa le pot urmari.Cand am vazut intr-un sat cum o fata a fost lovita groaznic,mutilata pe viata,mi-am inchis abonamentul si am renuntat sa imi mai stric buna dispozitie.
Dupa o vreme am uitat si am reinceput sa caut pe net ceva emisiuni si stiri din tara.
Am dat de "Un show pacatos",unde tocmai Simona Senzual se plangea ca a ramas fara permis de conducere,ce fusese suspendat pe o perioada de x zile.Imbracata "senzual" si anume infasurata ca un cadou de Craciun,cu doua benzi in jurul bustului,benzi ce aveau o latime tocmai buna de acoperit ce nu trebuia sa se vada pe micul ecran.Insa,Simona cum este o fire timida si pudica,traia un mare chin pe platou.Fata ii era transpirata,machiajul era gata gata sa se scurga,cu o mana tinea microfonul vorbind inflacarata cum o sa ceara socoteala in instanta,pentru ca politistii si-au facut datoria si i-au retinut carnetul,cand ea chiar fusese vinovata si era sigura,va convinge oamenii legii sa ii inapoieze carnetul de senzulita,pardon,soferita,in timp ce cu cealalta mana tragea de "haine" in sus si jos,sa isi acopere sanii ce nu mai aveau mult si isi aratau toata splendoarea lor.
Am renuntat la privit stiri,emisiuni.
Am trecut la presa scrisa si in fiecare dimineata citeam putina libertatea la cafea.Fericirea a tinut numai trei zile...ca in basmele cu zmei si cosanzene.Ca si la teveu,jurnalistii isi arata talentul in scris si compun cele mai cele stiri pentru oamenii ca mine,fraieri si cu timp de pierdut.Dupa ce am citit de Bianca Dragusanu ca nu ii mai place sa fie in vizorul paparazzilor,prefera sa citeasca o carte,asta cand in urma cu un an s-a lasat pozata in padure alaturi de Bote.In urmatoarea zi,o anumita Laurette,sa-mi fie cu iertare de i-am pocit numele,declara si ea, cluburile o plictisesc,prefera in schimb sa lectureze.
Cu acestea fiind zile,iacata renunt a mai fi informata,renunt la tv,renunt la ziare.Mai bine lecturez,ca mai nou, se poarta printre papusile barbie.
Pam-pam

Oameni,oameni minunati!

2011-02-11T21:16:00.002+09:00

Si totusi,oamenii cu suflet mare ii gasim printre noi.Nu sunt zei,nu sunt sfinti.Sunt oameni de rand,oameni ce seamana "cu iubire campia din voi".
Voi,oameni gandul vostru a trezit in mine dragostea,dragostea de oameni,mi-am intors fata insufletita catre voi,caci dezamagirile nu trebuie sa-mi inchida sufletul.Voi,oameni minunati,mi-ati aratat ce inseamna puterea unirii gandului.M-ati facut sa uit dureri si ati uns rana sufletului cu mierea vorbelor.
Cei mai minunati oameni sunt aceia ce D-zeu le-a pus pe umeri o greutate peste masura puterilor.Care insa,au stat neclintiti,au inclestat dintii si au mers mai departe.Purtand povara cu capul drept,pasind inainte,cu optimism si credinta.Acesti oameni,mai au putere sa zambeasca,sa spuna vorbe dulci,vorbe din suflet,sa nu supere,sa iubeasca,sa-si deschida sufletul catre toti.Acestia sunt OAMENI.Ei nu jignesc,nu supara,nu tanjesc dupa ce are altul,nu uita sa fie milostivi.Si poate cand povara de pe umeri este uneori obositoare,se retrag intr-un loc si plang mocit,varsa lacrimi insangerate de durere,acolo unde nu sunt vazuti,nu sunt auziti.Si dupa ce lacrimile seaca si durerea amorteste simturile,ies in lume ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat.Zambesc din nou,iubesc,traiesc.Cara povara mai departe,umili.
Si oameni minunati sunt si aceea ce sar in ajutor fara sa astepte recunostiinta.Ajuta din inima si cu toata forta,pentru ca au sufletele curate si incearca sa fie mai buni intr-o lume ce se prabuseste.
Un copil,o fetita,isi doreste sa VADA acesti oameni minunati.Aceasta fetita isi doreste sa INVETE de la acesti oameni sa traiasca frumos.Sa traiasca frumos si sanatos.Caci acesti oameni ii promit ca va vedea razele soarelui stralucind pe cer.Acesti oameni i-au daruit speranta,aceasta fetita o sa traiasca sanatoasa si mai presus de toate o sa iubeasca OAMENII.Caci oamenii sunt minunati.
Cu dedicatie pentru Ecaterina,mama scumpului boboc de trandafir,Raisa,ce isi trebuie ajutat sa infloreasca.Ajutorul nostru,al oamenilor.Si pentru fete dragi,mamici scumpe si iubite,ce m-au facut sa ma simt rusinata caci intr-o perioada am intors spatele unui grup fara a avea motive serioase ci doar dezamagiri ce puteam fi trecute cu vederea.
Eu iubesc OAMENII,eu va iubesc!

Raisa are mare nevoie de noi!

2011-02-08T22:18:00.002+09:00

POVESTEA MEA

Buna! Numele meu este Raisa Maria Uzea si sunt un ingeras de fetita de un an si patru luni. Sunt o luptatoare si va voi expune mai jos povestea mea care nu mi-as dori sa va intristeze ci sa va convinga ca Doamne Doamne face minuni!
M-am nascut dupa ce mami a avut un travaliu foarte lung si pentru ca am avut cordonul ombilical in jurul gatului am suferit o asfixie severa care mi-a lipsit creierasul de oxigen si mi-a cauzat leziuni iremediabile. Gratie ingerasilor care m-au pazit, am fost readusa la viata si am respirat singurica. Insa dupa 12 ore, datorita suferintei mele am avut convulsii care mi-au fost oprite cu greu de medicamente.

Dupa o luna petrecuta la terapia intensiva de la spitalul Giulesti, mami si tati m-au adus acasa unde era atat de bine!

Dar greul abia acum a inceput…

Am stat stat multe saptamani prin spitale cu mami si dupa mai multe analize, parintii mei au aflat ca o parte din creierasul meu nu se dezvolta normal din pricina leziunilor suferite la nastere.
M-am plimbat prin frumoasa Italie si am ajuns tocmai la Bologna unde, intr-o clinica cu medici minunati, mi-au fost facute multe multe investigatii. Din pacate, diagnosticul meu nu este la fel de frumos si de placut ca mine. Sufar de o forma grava de paralizie cerebrala, tetrapareza spastica si de epilepsie pentru care iau zilnic trei medicamente antiepileptice foarte rele la gust.

De un an de zile ma internez cate doua saptamani pe luna la Centrul National de Recuperare Nicolae Robanescu din Bucuresti unde fac recuperare fizica. Si, cu ajutorul ingerasilor care ma pazesc voi reusi sa merg, sa vorbesc si sa ma joc precum copilasii sanatosi!

Pentru ca parintii mei nu se dau batuti si au aflat de beneficiile terapiei cu oxigen de la Clinica de Medicina Hiperbara din Constanta, am inceput sedintele de oxigenare si astfel am devenit cel mai mic scafandru din tara si poate chiar din Europa!

In iunie 2010 am facut primele 20 de sedinte de oxigenoterapie si am inceput sa vad, pentru ca inainte nu distingeam jucaria din fata mea, am inceput sa zambesc, sa rad si sa inteleg cate ceva din ce imi vorbesc mami cu tati.

Mai am atat de multe progrese de facut dar, din pacate, timpul nu ma asteapta…

As vrea sa stau in fundulet dar nu pot… As vrea sa apuc jucariile dar nu pot decat
sa le tin in manuta cateva secunde…

As vrea sa merg, dar nu stiu…

As vrea sa ma bucur de tot
ce ma inconjoara dar nu le inteleg pe toate…

Mami si tati fac tot posibilul sa ma ajute si vor reusi pentru ca Doamne Doamne ma iubeste! Voi incerca sa continuu terapia cu oxigen care este costisitoare (20 de sedinte ma costa 8000 lei) iar statul roman nu o deconteaza niciun pic!
Si voi strange banuti pentru a putea face un transplant de celule stem in Germania la Institutul Xcell Center Dusseldorf. Mi-ar fi de ajutor 50.000 de euro pentru 3 intervenţii.
Daca doriti sa ma ajutati, ne puteti dona 2% din impozitul anual pe venit prin Asociaţia “E Pluribus Unum” dar si o rugaciune catre Doamne Doamne imi este de folos! Pentru ca El ne iubeste si ne asculta pe toti!
Doamne ajuta! Eu va doresc tuturor sanatate si o inima curata!

Raisa are mare nevoie de noi!

2011-02-08T21:40:00.001+09:00

Familia-by Erika

2011-02-07T15:13:00.001+09:00

A desenat la gradi familia ei.
Iata asadar cum suntem asezati.
Erika este in centru jos. mai sus,tot centru este Lisa,mica,caci este inca bebelus,dupa spusele ei.la dreapta ei este mama,cu zambetul pe buze si mai sus baachan(bunica). In partea stanga este tata,cel mai mare personaj din desen,langa tata e ojiichan(bunicul).
Hehe,tare mi-ar place sa vad o interpretare a unui specialist. :)

Un an jumate-comparatie.:)

2011-02-06T16:05:00.001+09:00

Lisa la 1.5ani

2011-02-06T09:41:00.001+09:00

Am fost la controlul de 1.5 ani.
A facut scandal mare,sa nu o dezbrac,sa nu o atinga nimeni.Cu ciu cu vai,am dezbracat-o.Mai aveam scutecul,dar nu ma lasa.Eu trageam de el in jos,ea tragea in sus.
Am reusit de masurat,cantarit.Mai greu a fost cand am intrat in cabinetul medicului,ca a inceput sirena si nu s-a mai oprit.
Date tehnice:
11 kg
81.1 cm
circumperinta piept 47.5
circumferinta cap 46.8

Erika era mai inalta cu 4 cm si avea in kg in plus,hihi :d

Gandurile sunt putin schimbate fata de ce gandeam cand facuse Erika 1.6 ani.Ma simt mult mai relaxata in privinta multor lucruri.Chiar de inca nu reuseste sa faca anumite activitati raportate la varsta ei,am invatat ca fiecare copil isi are ritmul lui,cu siguranta o sa le faca mai tarziu,cand va putea.
Lisa e diferita fata de sora ei.Cere in brate si se tolaneste zambind.
Fiind alaturi de Erika,imita si face faze tare haioase.Prin definitie,Lisa e dulce. :)
Nu mai stiu ce vroiam sa scriu,ca sta tlanita in bratele mele.

Invatam sa vorbim romaneste

2011-02-05T11:34:00.001+09:00

Da,stiu,nu perseverez,sunt lazy in privinta asta. Nu le vorbesc tot timpul in romaneste,scap adesea si cuvinte in japoneza si iese un mix de toata frumusetea.
Am hotarat insa,de saptamana aceasta le-am vorbit mult in lb romana. Cu putin exercitiu ,incerc sa vorbesc cu ele mult. Am facut o mica regula,intai le vorbesc in romaneste,unde nu inteleg,le spun cuvantul in lb japoneza si apoi repet inca o data in lb romana. Sunt surprnsa sa vad, Erika intelege foarte bine,in proportie de 80%.Stam prost la exprimare,dar exersam. Totusi,are un accent corect.Tot odata,este interesant si dulce modul cum rosteste cuvintele.Pasul urmator este sa o invat sa formeze propozitii simple si diferenta dintre singular si plural. Ultima o sa necesite timp,in lb japoneza nu exista partea aceasta a gramaticii,ei nu folosesc plural in limba. Sper totusi sa reusim.
Cat despre Lisa,momentul este ideal. Acum imita absolut tot ce vorbim,invata foarte repede.Chiar in dimineata aceasta a rostit un nou cuvant in romaneste. Ii puneam sosete si i-am rostit cuvantul pe silabe,ritmic,in timp ce i le aratam. A zambit,s-a uitat la mine,a facut o pauza,s-a uitat la sosete si a spus:sosese.

Ganduri nescrise...

2011-02-04T11:08:00.001+09:00

Acum isi fac loc prin minte si alearga cu repeziciune facand scrierea lor mai dificila.
Cu greu,le adun cu grja,incerc sa le ordonez si de voi reusi a le scrie,am sa fiu poate mai linistita.
A fost si poate este o perioada mai obositoare,pentru toti. De multe ori ma surprind ca reactionez si actionez contrar gandirii mele. Cu rusine,realizez ca sunt mama ce nu vreau sa fiu.
Mi-as dori sa pot avea calmul si intelegerea unei mame perfecte,de reclama. Sa zambesc atunci cand Lisa nu ma lasa sa o imbrac ,fuge,tipa,se tranteste pe jos si timpul e vesnic limitat. As vrea sa nu simt ca imi vine sa ma urc pe pereti.Cand nervii ma sufoca si nu sunt toleranta fata de fetitele mele.Nu sunt ele oare tot ce mi-as fi putut dori.Nu am visat eu sa am doi copii,sa fie sanatosi si plini de viata.Si atunci cand D-zeu a implinit minunea,mi-a dat doi copii minunati,eu nu stiu sa pretuiesc asta.
Nu sunt mama care visam sa fiu.Nu mai am rabdare.Unde a fugit oare?Imi doream sa fiu prietena Erikai,nu reusesc.Nu stiu cum!Poate nu sunt suficient de inteleapa pentru a o intelege.Mi-as dori sa le pot impaca pe amandoua.SA se simta amandoua iubite si nu neglijate.Caci sunt atat de geloase si posesive.Sunt impartita in doua.Jumatate pentru Lisa,cealalta jumatate este a Erikai.Se imping una pe alta,care sa prinda locul cel mai bun in brate.
Ma simt atat de neputincioasa atunci cand Erika plange frustrata.Incerc sa o impac,sa o ajut.Uneori merge,alteori nu reusesc in nici un chip.Si atunci clachez si tip.Da...ce groaznic.Sau plec in alta camera si incerc sa ma linistesc ca sa nu erup.Dar cand fac asta,incepe si Lisa sa planga.In clipele acelea ma simt cea mai rea mama,care nu este in stare sa isi ingrijeasca proprii copii.
Ma intreb,de ce trebuie ca timpul sa nu ajunga,de ce trebuie sa fiu mereu pe fuga si in gand sa calculez ce am de facut in urmatoarele minute.De ce nu pot respira si de ce nu ma organizez altfel.Nu pot eu oare sa opresc timpul in loc si sa ma bucur de clipele acestea unice alaturi de fetele mele.Si ce daca sunt vase nespalate si n-am dat cu aspiratorul de doua zile.Este oare mai importanta curatenia din casa decat cea din suflet.Este mai impoirtant sa luceasca parchetul decat sa luceasca de fericire ochii fetelor mele?
Dupa ce au adormit,adesea ma surprind privindu-le,in clipele acelea imi dau seama de ridicol.De faptul ca ele sunt inca doua suflete legate de mama lor,ca universul lor sunt eu.Si au tot atata nevoie de mine cum au nevoie de lumina soarelui.
Si mi-am dat seama ca astfel de ganduri am strans de-a lungul timpului,uitand ca pot scrie undeva,chiar pe blog.Si voi avea grija sa-mi eliberez mintea,scriind sa ma linistesc si cine stie...poate sa ajung sa fiu o mama mai buna.

2011-02-01T13:44:00.002+09:00

Putini stiu ca mie nu-mi place iarna. Anul acesta ,am simtit cum cu fiecare grad in scadere,intram intr-un fel de amorteala. Frigul nu ma lasa sa fiu eu. Urasc sa ma imbrac gros,urasc diminetile cand parbrizul masinii e inghetat. Nu e cu nimic mai neplacut,sa iti inghete degetele de la maini si picioarele sa le simti ca pe niste butuci.
Cei din jur sunt convinsi ca sunt un soi de eschimos,obisnuit cu gerul. Sunt intrebata zilnic despre vremea din Romania. Este afevarat,e mult mai cald in zona in care locuiesc fata de Bucuresti. Dar asta impotanta atunci cand nu iubesti acest anotimp. In acelasi timp,sunt convinsa ca am totusi noroc. Nu mai sunt nevoita sa evit baltoace,noroi lipicos,sofri ce stropesc tot ce le sta in cale si alte mici bucurii pe care le traieste zilnic un bucurestean. Nu mai detaliez ce presupune calatoria cu mjloacele de transport in comun,asta este deja o aventura cu totul si cu totul deosebita.
Revenind in prezent,azi a fost mai cald. Dupa 21 de zile friguroase. Nu am semnat zilele din calendar, au anuntat la radio. M-am simtit mai vie,oh da. Parca particele din mintea mea au inceput sa invarta rotitele,sa aprinda beculetele si sa pot din nou rationa. Interesant proces,intrasem la idei deja.
Parca iti mai vine sa scoti capul cu drag din cochilie,nu doar pentru ca trebuie.
In alta ordine de idei, am renuntat sa mai aprind tv-ul sau calc,cu furia de altadata. Am renuntat. Citesc mai mult,petrec mai mult timp cu fetitele mele. La ce bun sa privesc un film,cand imi place sa citesc de zece ori mai mult!
Am fost in India. O calatorie unica si atat de intensa. Plina de farmec si multe peripetii. Maitreyi mi-a fost ghid. Ea m-a luat de mana si mi-a aratat statul bengal in toata splendoarea lui. Parea un vis si totusi, eram acolo,simteam parfumul strazilor,purtam un sari din matase,fin si bine strans in jurul taliei.Parul imi este prins la spate si in el au pus flori de lotus,albe.Fruntea imi este pictata cu multa pricepere,cu ulei de santal aromat.Hmmm,paseam pe strazile Calcuttei alaturi de noua mea prietena.Gustul unic al cafelei,pielea inchisa la culoare,aramie a oamenilor.Ochii,da!Ochii ei.Mi-a dezvaluit rand pe rand fiecare din secretele ei,mi s-a aratat pusa si frumoasa,frumusetea sufletului.M-a invatat sa-mi pretuiesc libertatea si sa ma bucur de ceea ce am.
Maitreyi m-a invatat ca intr-adevar prima iubire nu se uita.Ca poate reveni mai puternica,mai dulce si mai ametitoare oricand.E suficient ca scanteia sa se aprinda.Si trairile sunt la fel de intense ca in adolescenta,oricat de ironic ar parea in fata celor tineri.
Maitreyi mi-a spus ca sufletul nu are varsta.Si ii dau dreptate.
Am ramas in visare,desi calatoria mea a lua sfarsit.Raman vrajita de India,de ea,de dragoste!

2011-01-31T21:26:00.001+09:00

M este imbracata cu un pulover.E inchisa la primii doi nasturi.Erika cu simtul esteticii:

- M.,esti inchisa doar la doi nasturi,de ce?
M raspunde:
-Am vrut sa fiu sic.

Erika cu o privire masoara tinuta:
- Da,e in balans!

-------------------------------------

Gelozii:

Dupa o zi de munca,vorbesc cu sotul in liniste.Erika nu prea ne lasa sa conversam.
Ii spun:
-Stai putin mami,am ceva de vorbit cu tata.
Erika:
-Si eu.Vreau sa vorbesc cu mama si cu tata.
-Tata,auzi,tata...(pauza)...broccoli!

Earth marathon-KANPEI HAZAMA

2011-01-10T20:35:00.003+09:00

Azi am avut liber.Cu toate ca ziua a fost plina,am vrut sa ajung neaparat la patinoar.In drum spre locatie,am constatat ca drumul era foarte aglomerat,prea multe masini pentru ora aceea si prea multi oameni.Asteptand la intersectie,ceva mi s-a parut neobisnuit.Oamenii alergau,masini oprite in mijloc de stada.Ce se intampla oare?Hmmm...Si pac,mi-am amintit.Stateam la intersectia bypass.Kanpeichan,cum il striga toti japonezii,intrase alaltaieri in prefectura noastra.Ieri trecuse prin Yamaguchi,el trebuie sa fie.Si am avut norocul azi,sa il cunosc pe cel ce a inconjurat pamantul alergand.
Am ramas impresionata de modestia acestui om,la fiecare incurajare sau salut,ridica mana,salutand pe cei din jur.

La 61 ani,a plecat din Osaka,Japonia in decembrie 2008.Iar la sfarsitul lunii ianuarie 2011 va trece linia de final,tot in Osaka.23 de mii se mile in doi ani.
Azi,ziua 755 si 40575km.L-am incurajat strigandu-i "Gambatte" si am reusit sa ii fac doua poze.

Maruntisuri

2011-01-10T10:10:00.002+09:00

V-am spus ca am vazut filmul "Norway no mori"?
Da...nu vreau sa scriu prea multe,isi pierde din farmec daca incep sa povestesc.
Pot spune un singur lucru.Am fost impresionata sa vad ca personajele alese au fost intocmai cum mi le imaginam.

Altfel,inceput de an agitat.Sper sa se linisteasca apele in cateva saptamani.

La multi ani 2012!

Craciun Fericit!

2010-12-25T10:18:00.002+09:00

In tara soarelui rasare a venit deja Craciunul!
Va doresc Sarbatori Fericite si tot ce este mai bun.

Sarbatori

2010-12-18T22:51:00.001+09:00

Lisa a primit primul cadou de Craciun!
Multumim draga Uka,multumim tare tare mult!

2010-12-18T22:35:00.001+09:00

Erika vorbeste rastit si gestiuleaza.

Eu: Erika vorbeste mai frumos,mai dragut.

Erika:Taie pizza!(imi zice pe acelasi ton)

Eu: Hai Erika,roaga-ma mai dragut.

Erika:Taie pizza dragut!

Lisa vorbeste

2010-12-12T22:12:00.001+09:00

Ei,a venit momentul mult asteptat.
Lisa a inceput sa spuna cateva cuvinte,iar noi cadem pe jos in admiratie.
Nu pot sa nu-mi amintesc, Erika din punctul asta de vedere a fost precoce si la varsta asta facea propozitii simple.
Dar sa revin la micuta Lisa. Vine controlul de 1.6 ani si ma gandeam sa notez cate cuvinte foloseste:
Mama,tata,nene(nani),cea(ceai),wanwan(ham-ham),manman(anpanman,personaj animat),me(adica 'nu-i voie'),ta(kutsushita-sosete),ya(nu vreau),buuu-buuu(cand se joaca cu masina),tai-tai(pesti).
Pe masura ce-mi amintesc si pe masura ce evolueaza am sa uploadez lista.
Ah,sa nu uit,cateodata leaga doua cuvinte: Wanwan otta.

Bonenkai

2010-12-10T15:27:00.003+09:00

Dimineti friguroae de decembrie.
Eu iubesc toamna si mai greu pot intelege iarna de aici. Am avut noroculpentru unii) sa stau intr-o zona unde ninge de doua ori pe an. Asa ceva intre lapovita si ninsoare,cat sa alerg agitata sa imbrac fetele si sa le scot afara,sa se bucure de cei cativa fulgi razleti.
Apoi,trei luni de frig,soare si iar frig.
As prefera minus grade,dar zapada adevarata,in fine. Strang din dinti si rabd pana infloresc ciresii.
Azi avem bonenkai,ceea ce inseamna petrecere de sfarsit de an. Se organizeaza astfel de petreceri,de obicei,la sfarsit de an. Se impart in cateva categorii:
-cu prieteniii
-cu colegii de munca
-cu colegii de facultate
-cu alti colegi sau prieteni a cluburilor la care esti inscris(de ex:clubul de golf,clubul de fotografie,de dans)
Astfel facand un calcul simplu,in luna decembrie,japonezul o tine intr-o petrecere.:－) Iar daca ai prieteni gaijin,adica straini in lb japoneza,o sa primesti cu siguranta invitatie,la Christmas party.
La astfel de petreceri,de obicei,se bea alcool.
In seara asta am bonenkai cu cei de la firma. E tare amuzant sa vezi cum se schimba cei pe care ii vezi zilnic,asta dupa ce au luat cateva pahare la bord. Unii sunt mai vorbareti,altii fac glume deochiate,unii beau fara sa vorbeasca,altii rad la glumele facute de ei. E totusi distractiv si dragut. Lumea se relaxeaza,se mai discuta si despre lucruri personale,nu doar ce tine strict de profesie.
So, lets party with japanese people.

Teorii

2010-12-03T18:24:00.001+09:00

Acum e preocupata de timp,de cine este mai mare si cine mai mic.

Erika:Eu cand o sa ma fac mai mica,Lisa o sa creasca mai mare decat mine. :D

Norway no mori(Padurea norvegiana)-Filmul

2010-12-03T08:03:00.003+09:00

Nu va spun cum saream azi dimineata in fata televizorului cand am vazut ca apare filmul.

"Padurea norvegiana" a fost prima mea carte citita de Haruki Murakami.Si acum imi amintesc cum sorbeam rand dupa rand,cat de mult mi-a placut.Iar faptul ca aceasta carte minunata este ecranizata ma face sa fiu la extrem de euforica :D

In Japonia din 11 decembrie.

Si site-ul oficial: Norway no mori

Am sa vizez tare frumos pana cand ma voi aseza pe fotoliul din cinematograf sa urmearesc filmul.

2010-12-01T13:49:00.001+09:00

Statea deja de vreme buna cu ochii pironiti in tavan.Privise cum rand pe rand zorile zilei isi intra in drepturi,cum noaptea dispare incet,cum astri isi pierd din stralucire si raman ca niste pete de murdarie pe o bucata de matase albastra.
Incercase din rasputeri sa isi alunge gandurile ce nu-si gaseau scopul si locul.Agitate,alergau cu o viteza ametitoare pe carari inguste,ii compleseau toate simturile.Privi in jurul ei nedumerita,aceasta camera simpla ii era la fel de necunoscuta ca propria-i viata.
In urma cu un an,intr-o zi ploioasa de decembrie a fost adusa aici de catre Tanakasan.
-Nu e cine stie ce,dar macar ai un acoperis deasupra capului.
-Va multumesc! a rostit in soapta plecandu-si capul aproape de pamant,umila si plina de recunostinta.
Tanakasan ii cuprinse umerii cazuti,ii ridica capul cu blandete si privi in ochii pierduti ai fetei.
-Maigochan,aceasta este un nou inceput,fii increzatoare in viitor.
Ochii i se umplura de lacrimi,inclesta dintii si nu lasa lacrimile sa ii ude obrazul.Trebuia sa fie puternica,sa nu-si arate suferinta.Mai ales in fata acestei femei,care a ajutat-o din prima clipa.Lacrimile disparusera insa efortul fusese mult prea mare.Fata i se albise,ochii erau mai negri ca niciodata.
-Hai,intinde-te pe saltea si te odihneste.De luni incepi munca si trebuie sa ai forta.
Am sa trec maine sa-ti aduc cateva turte de orez.
-Sumimasen,arigatou gozaimashita.(Ma iertati,va multumesc!)

Tanakasan gasise fata pe marginea raului,pe inserat,cand se intorcea de la fabrica.In ziua aceea avusese program scurt si a ales sa faca o plimbare pe malul raului.Calca cu pasi marunti pe solul nisipos si umed.Astintitul soarelui lasase sa cuprinda cerul intr-un totul precum doi indragostiti se contopesc imbratisandu-se.Vantul ii frigea obrazul,era neobisnuit de frig pentru aceasta perioada.Isi trase fularul peste gura si continua drumul.In departare zarise o forma alba langa niste tufisuri.Fara sa gandeasca nimic,se aproprie agale.Pata alba din departare arata acum altfel.Femeia isi grabi pasul privind atenta.Se opri in loc si ramase cu privirea fixa.Alerga spre acea faptura.
Fata era plina de noroi,picioarele dezgolite erau negre si lovite,sangele se uscase pe unul din genunchi.Purta o haina alba,acum patata de sange,noroi si prafuita.O strangea in jurul trupului cu ambele maini,tremarand.Parul negru in cadea in peste umeri,fata murdara:picaturi de sange inchegat,dare de nori cenusiu.Ochii pierdeau pierduti in zare,buzele le tinea tuguiate..
-Ce e cu tine copila?
Fata parea sa nu auda,nu se misca,privea in continuare zarea.
Tanakasan intreba din nou,de data aceasta apropiindu-se.Atunci tresari ca sculata din vis si dadu sa fuga inspaimantata.
-Stai,nu-ti fac nici un rau!Stai!Vreau sa te ajut!
Fata se opri la cativa metri distanta.
-Vreau sa te ajut!repeta Tanakasan cu o voce blanda.
-Cum te cheama?
Izbucnise in plans,printre lacrimi a raspuns ca nu stie.
-Maigo ni natta!(M-am pierdut!)

Gemu si inclesta pumnii sub patura.Aceasta amintire ii provoca durere fizica.Rataci cu privirea prin camera.Pe jos rogojine de bambus,in stanga o masuta,langa fereastra in partea dreapta o statuie veche ce il infatiseaza pe Buddha.Incealalta parte un mic dulap,unde isi tinea hainele si unde punea salteaua impaturita in fiecare dimineata.
Camera ii era straina,ea insasi era o straina in propria-i viata.
-Maigo!Maigochan!Acest nume suna la fel de gol ca incaperea.
In urma cu un an femeia ce o gasise ii pusese acest nume:Fata pierduta!
-In urma cu un an mi-am pierdut identitatea.Oare cat voi mai rataci?

Cazul Alexandru Curtasu

2010-11-22T12:06:00.006+09:00

Buffy mi-a lasat un mesaj despre acest caz.Dupa ce am citit mai multe despre sitatia lui Alexandru,m-am tot gandit cum as putea sa il ajut mai mult decat as putea eu financiar.
Ideea a venit amintindu-mi de o alta persoana care a facut un gest la fel de frumos pentru un caz umanitar.O licitatie.Dar ce puteam eu sa ofer pentru licitatie,obiecte de valoare ce pot fi trimise usor nu am,accesorii sau imbracaminte ce merita cumparate intr-o licitatie nu am gasit.
Mi-am amintit insa,ca am lucrat la un goblen din vara,pe care l-am terminat in urma cu cateva saptamani,urmand sa ii gasesc un loc potrivit in casa.L-am uitat insa in bibleoteca,deasupra unor carti.Si cred ca este cel mai potrivit obiect pe care doresc sa il licitez.L-am lucrat cu drag,reprezinta o vaza cu flori(floarea soarelui) avand un cadru modern si dragut.

Pentru ca intram in luna cadourilor,vin sarbatorile si incercam sa fim mai buni,mai darnici,va propun o licitatie pentru un caz umanitar,cazul Alexandru Curtasu.Aici si aici gasiti mai multe informatii despre boala lui si starea de sanatate.

Sa inceapa licitatia:

Goblen vaza cu flori,licitatia porneste de la 20$
Marime:25x22

Licitatia este deschisa in perioada 22.11-29.11.
Va rog daca este posibil sa trimiteti link si prietenilor/rudelor/cunostintelor.Poate reusim sa facem un bine.
Celui ce va castiga licitatia ii voi trimite goblenul gratuit dupa ce va depune suma de bani in contul deschis pentru acest caz.
Va multumesc.

Butterflies

2010-11-21T21:57:00.002+09:00

M-am indragostit de sotul meu ascultand in masina pe Norah Jones cu piesa "What I am to you".Masina alerga pe drumurile serpuite de munte,el ma tinea de mana,desi nu ma privea,simteam privirea asupra-mi si fluturasi colorati isi agitau firavele aripi in stomac intocmai cum ne canta Norah.Apoi a venit cererea,mi-a fost inamanat un mic ingeras,ce purta la gat un inel de logodna.Asa am ajuns sa raman in Japonia si viata sa capete alt inteles si alt aspect.

Si poate aceeasi fluturasi s-au jucat in stomac si in urma cu ani in urma,pe-o banca,intr-o noapte de vara intr-un sat la margine de Bucuresti.O chitara si-un cantec folc drag mie.

Imi place sa raman in contact cu Romania,indiferent de gradul de adaptare.Caci am ajuns sa iubesc Japonia,cu sufletul,cu trupul,fizic,mintal.Da,o iubesc.Dar Romania ramane tara materna si intotdeaua,un gand,fie el cat de mic,va zbura catre tara Carpatilor,tara Dunarii,tara in care am crescut.

Ieri a avut loc in oras un concert sustinut de Orchestra de Camera Radio.Dupa terminarea concertului,impinsa mai mult cu forta de catre soacra mea,m-am dus in culise,sa ii salut.Mi-ar fi parut rau de nu m-as fi dus.Am fost intampinata de catre membrii orchestrei cu entuziasm.A fost o stare de bine faptul ca am reusit sa vorbesc cu ei,sa le trasmit felicitari,sa le spun cat de mult ma bucur ca ii revad si sa le urez mult succes in continuare.Desi conversatia nu a tinut mai mult de 10 minute,m-am simtit apropiata sufleteste de ei si am simtit din partea lor la fel.La sfarsit ne-am luat "la revedere" si sper sa ii revad in cativa ani,in aceeasi locatie,pe toti.

In drum spre casa ma gandeam,am doua fete.Ele inteleg lb romana si uneori o si vorbesc.Voi avea grija sa iubeasca Romania,cu bune,cu rele.Le voi relata despre viata mea din tara,despre copilarie,adolescenta.Pentru ele insa,tara pe care o vor iubi din suflet va ramane tara natala,Japonia.Sunt mai mult japoneze si mai putin romance.Sa fie un lucru rau,sau poate bun.Depinde din ce unghi vrei sa privesti.

Haotic gandesc,haotic scriu.Ador tara soarelui rasare dar amintirile din Romania traiesc in mine.Si implicit,prezentul si viitorul il traiesc si in Romania.Acolo sunt prietenii mei de suflet,acolo sunt persoane dragi mie,acolo sunt 20 de ani din viata.
Thanks god for the internet! :)

Toamna in Yufuin(2)

2010-11-20T08:27:00.002+09:00

Toamna in Yufuin

2010-11-18T14:56:00.001+09:00

Pentru Monet ar fi fost locul ideal. :)

3 Inimi-Restaurant romanesc.

2010-11-15T20:00:00.002+09:00

As fi vrut sa scriu mult mai mult,dar sunt convinsa ca pozele vor vorbi de la sine.
Sambata am fost in Oita,la o buna prietena,Georgeta.A avut playopen restaurantului romanesc Trei Inimi.
Pot spune cu toata sinceritatea de care pot da dovata,acest restaurant este precum ea.Fiecare coltisor,fiecare obiect pus cu multa grija.Eleganta,bun gust,mancare deosebit de gustoasa,bucatari receptivi si priceputi.Este o perfectionista si a reusit sa realizeze tot ce si-a propus.Un izvor de energie.Sunt mandra ca ii sunt prietena,sunt mandra ca o sora pentru realizarile ei.
Sambata a fost o petrecere de milioane!Toata lumea s-a simtit minunat,s-a baut vin bun romanesc,s-au ciocnit pahare de sampanie,s-au servit bucate romanesti,s-a dansat cu voie buna.

Dar fara prea multe vorbe,priviti mai jos:

ultimile pregatiri

bucatarii priceputi :) fac minuni
salam de biscuiti si cornulete facute de Irina.
close up.absolut delicioase au fost.
vin romanesc.

rulada ciocolata,tot de mainile pricepute ale Irinei facute.

salata cruditati
oua umplute
salata vinete
sarmalute

pulpe de pui la cuptor
tot ceva pregatit de Irina.Foarte bun.
Imi permit sa spun ca Irina este o persoana minunata.A pregatit atatea bunatati,le-a impachetat cu grija si le-a trimis catre Oita,asta pentru ca nu a avut posibilitatea sa fie prezenta sambata.Totul a fost absolut delicios si pregatit cu dragoste.
desert
Vreau sa laud si bucatarii restaurantului pentru devotament si priceperea de care au dat dovada.Pentru faptul ca sunt foarte receptivi si au pregatit bucate romanesti ca adevarati bucatari romani.Jos palaria.

Georgeta tine un toast!
Noroc si mult succes!

A inceput bataia pe mancare.:)

Si ca orice petrecere la care se aduna romanii,trebuie sa se danseze. Frumoasa Jasmine a incins spiritele cu trupul ei zvelt,pe ritmuri de belly dance.Toti,absolut toti au dansat,Jasmine este superba si danseaza de milioane.Japonezii si japonezele au fost tare curiosi si fericiti sa participe la dans.Jasmine cu multa pricepere,a avut grija ca toata lumea sa se simta bine si sa incerce cateva miscari specifice.

hora

spre sfarsit...deja tarziu,insa invitatii nu dau semne ca vor sa paraseasca restaurantul.Inca mai este loc de distractie.
Totul a fost minunat.Draga mea iti doresc mult succes in continuare si sunt convinsa ca vei reusi absolut tot ce iti propui.Jos palaria pentru munca depusa si pentru un restaurant de nota 20!
De asemenea sunt bucuroasa ca le-am cunoscut pe Miki si Cristina,doua fete pline de energie si voie buna.Cristina sarcina usoara in continuare,sa ne anunti cand afli ce este bb.Miki imi amintesc de glumele tale si ma pufneste rasul.Deabia astept sa ne revedem.
Ma bucur ca am cunoscut-o pe Jasmine,cu care am stat de vorba si am ramas cu un zambet pe buze.O tipa de milioane,frumoasa din toate punctele de vedere si care m-a uimit cat de frumos stie sa danseze.
Si nu in cele din urma,ma bucur ca mi-am facut cunostinte noi,japonezi cu care am ras si am glumit mult.Oameni deosebiti.

tot in masina

2010-11-11T15:33:00.001+09:00

Erika : Mama,nu mai coduce pe intuneric.
Eu: Pai,ce sa facem,s-a intunecat, mai conduc si seara.
Erika :Nuuuu,e periculos.
Eu:pPai ce vrei sa facem?cum ajungem acasa?
Erika : Opresti masina si il sun pe tata.
Concluzia :Tot barbatul pare de incredere la volan.

Soare de noembrie

2010-11-05T09:39:00.002+09:00

N-am mai scris de aproape o luna,ce repede trece timpul,
In mintea mea ,zeci de subiecte au fost scrise,desenate cu cerneala amintirilor. M-am lasat prinsa in rutina zilnica a obligatiilor si-am uitat ca defapt nu apucasem sa redau in scris ceea ce mintea asternuse deja pe file de poveste.
In dimineata aceasta prin ferestrele incaperii,razele soarelui de noembrie imi incallnesc chipul. Nimic nu pare mai placut lain clipa asta.caldura razelor e placuta,nici foarte putrnica sa ma faca sa-mi intorc capul ci suficient de prietenoasa,incat stau nemiscata pentru a primii mai mult.
Credeam ca toamna este anotimpul ce ma influenteaza in bine,ma face mai artista,daca se poate spune asa. Anul acesta insa cred ca m-a prins pe picior gresit,mintea a fost mai obosita,n-a mai avut rabdare si energie pentru nimic altceva.
Cu toate acestea,acest soare,din aceasta dimineata,m-a facut sa zabovesc in loc si sa-mi amintesc ca este necesar sa ma bucur de ce ma inconjoara. Unul dintre motivele pentru care iubesc Japonia este daruirea soarelui pe tot parcursul anului,putine sunt zilele ce norii acopera cerul.
Si inchei acest monolog.

Totoro

2010-10-06T19:37:00.002+09:00

Pentru Buffy,pentru Lady Murasaki,pentru Alinuta,pentru Misaki,pentru Nela,pentru toti ce ma urmariti,va dedic cel mai iubit,cel mai frumos desen animat!

”Mogâlneţe” în Ţara Soarelui Răsare

The "say cheese" face

Vrăbiuţa încălţată

Taifas pe canapea

Cinci

Santa Claus is coming to town

Regăsirea în trecut - fotografia pe film

Sugestiv?!

Conversaţii colorate

De ce iubesc România?!

Whisky, boots şi inspiraţie...

De vorbă cu Erika

Aoi Teshima

De octombrie

Kawa no nagare no you ni ( Like flowing of a river)

Nimeni nu e perfect

Kemono no Souja

Ganduri de om mare

Cri, cri, cri

4 ani

Miroase a septembrie

Demodat

Orihime si Hikoboshi (II)

Doi ani

În aşteptare

Orihime si Hikoboshi

Pulbere pura, risipindu-se in toate partile.O noua lume se recladeste.

Acum sase ani...

Iertati-ma ca nu sunt japonez (II)

ああ、川の流れのように！ほんとに ありがとう、ジョージさん！

Mere, ciori, adidasi si bube dulci

Lucruri simple - Mitsuo Aida

De ziua ta

Un dentist amabil si japoneza fermecatoare

Unforgettable in every way

Happy poppy în Mai

Blue în Mai

Bagă de seamă

Iertati-ma ca nu sunt japonez

Un pusti zis si micul geniu

1 Mai muncitoresc

La nunta regala...partea a doua

Mica si bătăuşa Lisa.

Gusturile nu se discuta...lupta cu nattou!

Hai, ia papucu'

Mi-am pierdut telefonul

Sunt bunica!

Pe vremea aia...

Vulpul pacalit de ursa

Sakura in sufletul japonezilor

Migrene si perioada electorala

Magnolia si Miruna

Gata,incepe

La nunta regala...

Lectii- bunele maniere

A fost odata...

Tonomatul meserias

Alaturi de Japonia.

Kodama deshoka

Guvernul roman sare in ajutor!.

Stiri REALE din Japonia

Donate for Japan(Donati pentru Japonia)

Evadez

Neputinta in fata fortelor naturii(cutremurul din 11 martie si urmarile)

Cutremur

Un gest face cat o mie de cuvinte

Vine primavara...

Si noul nume este...

Cu Erika de vorba

Noutati

De ce nu-mi place tv-ul

Oameni,oameni minunati!

Raisa are mare nevoie de noi!

Raisa are mare nevoie de noi!

Familia-by Erika

Un an jumate-comparatie.:)

Lisa la 1.5ani

Invatam sa vorbim romaneste

Ganduri nescrise...

Earth marathon-KANPEI HAZAMA

　ああ、川の流れのように！ほんとに　ありがとう、ジョージさん！